Kurt Hielscher Întocmai ca Pământul, calendarului popular al românilor se roteşte după Soare, cel care leagă şi dezleagă anotimpurile, înfrunzeşte şi desfrunzeşte codrul, reactualizează timpul sacru, naşte făpturi mitice, acte de divinaţie şi propiţiere, ritualuri şi ceremonialuri complexe. Peste doar două zile, solstiţiul de vară va marca apogeul drumului solar, când astrul se va afla la zenit, punctul cel mai înalt al boltei cereşti, apoi va aduce ziua de Sânziene, când soarele joacă de bucurie pe cer imediat ce răsare, iar la amiază încremeneşte în loc, înflăcărat şi biruitor, stăpân suprem al cerului şi al pământului.
Sânzienele sunt o sărbătoare solară, tributară focului prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge soarele pe cer. Are loc pe 24 iunie şi i se mai spune Drăgaica, Ziua Soarelui sau Amuţitul Cucului, pentru că, începând de acum şi până la echinocţiul de primăvară din anul viitor, pasărea oraculară a românilor nu va mai putea fi auzită cântând.
"Du-te soare, vino lună, Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să o adune,/ Să le prindă în cunune…” Sânzienele sunt zâne, sânzienele sunt flori, sânzienele sunt fete-flori, ipostaze vegetale ale celor mai îndrăgite personaje mito-folclorice de la noi.
Aflându-se sub semnul unei tainice antropomorfizări a plantei cu acelaşi nume, Sânzienele coboară pe pământ în această săptămână, punând stăpânire pe văzduh şi în ziua de 24 iunie. Sunt zâne bune iar oamenii le iubesc şi nu se tem de ele. Le cheamă pe nume, şi le alintă în felurite chipuri: Reginele Holdelor, Doamnele Căluşarilor, Mireasele, Împărătesele… În unele locuri li se spune Drăgaice, de la slavul "draga” (frumoasă, dragă), însă în cea mai mare parte a ţării, Sânziene. Mircea Eliade este de părere că Sânzienele continuă un cult roman închinat zeiţei Diana (Sanctae Dianae), vener
