În dragostea romantică, îndrăgostitul are nevoie de răspuns. Iubirea-i ca o scrisoare: dacă răspunsul întârzie sau nu vine, dacă răspunsul vine într-o formă neplăcută sau nu vine deloc, cel ce aşteaptă începe să simtă disconfort, nerăbdare, nelinişte, angoasă, iritare! Răspunsul e o cheie în dragoste. Răspunsul e o cheie în orice fel de comunicare.

El e parte a comunicării: fără răspuns nu avem de-a face cu o comunicare, ci cu un monolog. Monologul iubirii poate fi fascinant, fiindcă imaginaţia şi autosugestia îşi dezvăluie puterea asupra psihicului nostru. Iubim în noi, gândim dulceaţa unei îmbrăţişări, a unui cuvânt împachetat ca un dar de Crăciun, purtăm în inimă şi în minte obsedant chipul, atingerea şi dorul de îmbrăţişare a fiinţei iubite şi numai aceste imaginaţii fierbinţi aduc trăirea la intensităţi mari pe scara Richter. Cine nu s-a cutremurat din dragoste măcar o dată-n viaţă, cine nu şi-a creat în lăuntru o fiinţă iubită şi cine nu s-a prăbuşit, ca după un cutremur, din pricina unui răspuns ”mărunt”, prea mărunt pentru a compensa vulcanul lăuntric al iubirii. Cel mai devastator chin al dragostei este, fără doar şi poate, chinul celui ce iubeşte fără a primi nici un răspuns. Pare că fiinţa ascunsă în noi nu suportă absenţa iubirii, nu înţelege tăcerea, indiferenţa sau respingerea de vreme ce tocmai respingerea o atrage cu forţă spre iubirea fără speranţă, spre dragostea fără răspuns!

Dragostea fără răspuns poartă pecetea sugestiei şi a iubirii pentru o fiinţă imaginară, mai degrabă decât pentru una reală. Iubitul din interior este cel iubit, căci cel de afară, cel palpabil (fie bărbat sau femeie), nu comunică, deci nu răspunde. Când cel iubit e o pură ficţiune sau prezent atât cât să proiectezi asupra lui speranţa iubirii, nu există comunicare în iubire, ci comunicare într-o stare de absenţă a iubirii. Fără răspuns, iubirea romantică nu-i în