- Cultural - nr. 118 / 20 Iunie, 2012 Exista un moment cand poezia nu mai este cea dintotdeauna – aripa, gand, zbor, cant – ci se transforma sub greutatea unor trairi si ia forma unui colac de salvare, greu de ajuns la el, de folosit. Aceasta stare de nesigurata, de disperare chiar, de strigat, se simte in ultimul volum de versuri al lui Razvan Ducan – "Poem sarutand mana poetului”. Desi face acelasi lucru de o viata, poetul nu mai este la fel de convins de efectul tamaduitor al poeziei. Remediu al sufletului mai mereu, poemul intra cu greu in rolul de a fi si salvator pentru trup, in sens propriu. Inima aceea, ajunsa pe masa de operatie – "iubeste-o tandru/ domnule doctor,/ ia ritmul batailor ei/ si reorchestreaza-l” – nu mai palpita de iubire, ci doar de frica in fata neantului. Si cine s-ar putea amagi cu poezie in situatii-limita, de cumpana intre viata si moarte, decat poetul? Odata, intr-o padure, am vazut un copac ciudat. Din aceeasi radacina ii cresteau doua tulpini diferite, incredibil de frumoase, originale, de sine statatoare, fiecare cu alt drum. Razvan Ducan era acolo. Se minuna si incerca sa inteleaga. Nu se gandea atunci ca acesta ar fi un semn, ca ar fi vorba de un inteles superior al existentei, de interpretare a ei, de justificare a ei, de poezie si miracolul de-a aparea sau de-a disparea. Era un adevar ce nastea indoiala: materie si spirit, forma si continut, sacrificiu si nepasare. Aducea in discutie faptul ca poezia are formele ei de manifestare, de aer si de pamant, de iubire si de constienta durere. Cred ca atunci a scris Razvan Ducan, in gand: "prin trupul meu a crescut un copac...” Daca la Ana Blandiana, Dumnezeu umbla pe strazi cu role in picioare – imagine-marca a impacarii cu divinitatea, la Razvan Ducan, poetul e un "Dumnezeu in pantaloni scurti” – nostalgie a varstei fragede, incredere ca inca mai suntem copii si ca n-am murit demult.