- Comentariu - nr. 119 / 21 Iunie, 2012 Incercam din rasputeri sa facem fata vietii dintotdeauna, a celei actuale. Ritmul de "curgere” al vietii este alert, suntem intr-o goana nebuna, iar noi, parca pentru a cadra cu realitatea, ne complicam si mai mult. Ne vom opri, oare, macar putin din aceasta fuga? Fugim, fugim si nu stim dupa ce; dorim, dorim cu ardoare si, cateodata, nu stim ce. Stresul ne face nervosi si agitati, ne imbolnaveste, ne imbatraneste, ba chiar ne distruge! Uitam ca putem face totul mult mai lent, mult mai calm si mai cumpatat. Uitam ca viata nu se grabeste. Unde ne grabim, unde vrem sa ajungem? Intrebari exponentiale si esentiale pentru viata. Toate trebuie sa se intample la timpul lor. Si Dumnezeu le-a randuit pe toate la timpul lor, si le-a facut frumoase vietii pamantesti. Iata de ce, daca toate se intampla la vremea lor, pot si trebuie sa fie frumoase si la timpul lor, nu? Ne comportam ca niste adolescenti care se grabesc spre maturitate. Sa nu uitam un lucru esential, si anume: avem tot timpul pentru a trai in "normalitate”, pentru a ne implini dorintele. Ne simtim oarecum coplesiti atunci cand dorintele noastre depasesc limitele realului. In atare conditii, nu putem fi impliniti, fericiti. Dorindu-ne prea mult, mai mult decat am putea avea in viata, vom fi mereu frustrati, mereu imbufnati, mereu nefericiti. Si, unde ne grabim? Oricum, nu tot ce ne dorim va deveni realitate, nu tot ce ne dorim se va concretiza, iar sistemul dorintelor se modifica odata cu trecerea in alte etape de varsta. In copilarie, dorim performanta la scoala; in adolescenta, dorim sa devenim "ceva”, "cineva”, si sa ne gasim pe cineva. Mai tarziu, la maturitate, dorim sa ne vedem copiii realizati, iar spre sfarsitul vietii, fireste, dorim sa ne impacam cu noi insine si cu bunul Dumnezeu. Poate ca dorintele sunt cele care ne dinamizeaza viata, ne trezesc din letargie. A