E formula cu care şi-a încheiat, aici, Puiu Haşotti – liderul senatorilor PNL şi, se pare, viitorul Ministru al Culturii – seria de argumente menite să desluşească motivaţia trecerii ICR de sub autoritatea Preşedinţiei în subordinea Senatului. Trec peste argumentele evocate de dânsul, care au tot avut ocazia să fie demontate, punct cu punct, în aceste zile. (Recomand, pentru elucidări suplimentare, interviul acordat de Horia-Roman Patapievici, pe RFI). În paranteză fie zis, lipsa de acurateţe a informaţiilor cu care domnul Haşotti a binevoit să-şi expună răspunsurile e surprinzătoare, dacă nu consternantă pentru rolul, mai degrabă serios, care îi e menit să-l asume.

Dar să nu fim pedanţi, să arătăm niţică bună credinţă şi să ne oprim asupra ipotezei dânsului, că “Horia-Roman Patapievici nu este Dumnezeu pe Pământ!” Merită făcut un exerciţiu de imaginaţie pentru că argumentul, să recunoaştem, face probă de  discernământ. Într-adevăr, Patapievici nu e Dumnezeu pe Pământ, iar asta ar trebui să ne tempereze temerile că nu s-ar găsi cineva – altcineva! – cel puţin la fel de inspirat ca Patapievici care să conducă ICR, după ce mandatul acestuia se va fi încheiat. În definitiv, de ce n-ar exista, în ţara asta, o persoană mai tânără, mai energică, mai eficientă, cu un papion, eventual, mai fermecător, care să fie pusă în fruntea ICR? E ceva care merită un prilej de reflecţie – în fond, orizontul acestei dileme nu e atât de îndepărtat cum ne-a apărut el până acum.

Într-o ambianţă politică normală, pesemne că trecerea ICR de la Preşedinţie la Senat şi numirea conducerii lui de către Senat n-ar părea, până la urmă, o măsură atât de neobişnuită şi nici n-ar plana, musai, asupra ei suspiciunea politizării. În definitiv, nimic nu ne garantează că un viitor preşedinte al României nu va simţi imboldul de a-şi manifesta influenţa, ideile sau – Doamne fereşt