În urmă cu mai bine de o săptămână, întreaga suflare constănţeană se cutremura după ce anchetatorii anunţau destructurarea unei reţele organizate ce se îndeletnicea cu activităţi de cămătărie, dar şi cu sechestrare de persoane, şantaj şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave. Culmea, reţeaua ar fi fost condusă de un fost colonel de jandarmerie constănţean, ajuns, poate nu întâmplător, „Barosan".

Ceea ce atrage însă atenţia, din punctul meu de vedere, este modalitatea aproape fascinantă în care, în sala de judecată, la momentul analizării recursurilor pentru libertate ale suspecţilor, acuzaţiile s-au transformat prin ochii apărătorilor, devenind relaţii pur comerciale. Fireşte, nu contest nimănui dreptul la apărare. Dar în momentul în care cămătăria devine în sala de judecată „împrumut", potrivit noului Cod civil, iar când grupul infracţional organizat se transformă în „relaţii pur comerciale", încep să cred că este o problemă pe undeva. Şi încep să cred că lucrurile sunt într-atât de ciudate încât mai-mai să dau dreptate ironiei procurorului de şedinţă, care a afirmat că, în lumina pledoariilor susţinute de apărare, i-ar veni să-şi ceară scuze de la suspecţi că au fost formulate propuneri de arestare pe numele lor. Aşa cum menţionam anterior, cred în dreptul fiecăruia la apărare şi sunt de părere cu atât mai mult că fiecare avocat trebuie să-şi apere clientul aşa cum consideră că este mai bine. Dar îmi vine greu de crezut că singurele metode prin care am putea convinge instanţa de nevinovăţia clienţilor noştri ar fi astfel de metode. Nu de alta, dar cum s-or simţi oare victimele actelor de cămătărie şi violenţe ce li se impută suspecţilor auzind că, de fapt, momentele în care erau ameninţaţi că li se incendiază casa dacă nu plătesc au existat doar în imaginaţia lor? Sau că în sala de judecată astfel de fapte au devenit „ameninţare cu un rău legal, respect