Mi-e teamă ca schimbarea tutelei să nu pericliteze buna funcţionare a Institutului. Oricum, n-am înţeles prea bine motivele acestei schimbări. Şi nici graba... În ce priveşte înlocuirea conducerii actuale, mi se pare de-a dreptul pripită. Asta ca să nu zic... scandaloasă. Ce i se reproşează lui Patapievici? Niciodată, din 1990 încoace, cultura română n-a fost promovată în lumea largă cu atîta pricepere şi onestitate. Ar fi de-ajuns să compar această ultimă perioadă cu aceea cînd Institutul, pe atunci Fundaţia Culturală Română, era condus de Augustin Buzura. Diferenţa e enormă. Din toate punctele de vedere. Cultura română a fost izolată, marginalizată zeci de ani, încă din timpul războiului şi imediat după. Au urmat apoi deceniile regimului aşa-zis socialist. O jumătate de secol de beznă. Începînd cu 1990, cînd în sfîrşit se putea încerca integrarea în Europa şi în lume, s-au mai pierdut aproape cinci­sprezece ani: din nepricepere şi, mai ales, din egoismul preşedintelui Buzura, care se publica numai pe el şi încă doi-trei protejaţi şi mai ales protejate. Nu e prima dată cînd o spun. Şi Patapievici? Ei bine, Patapievici pur şi simplu a refuzat în tot timpul cît a condus Institutul să-i fie traduse şi publicate cărţile. Cu cîţiva ani în urmă, i-am propus directorului de pe atunci al Editurii Denoël – cu care eram în relaţii de prietenie – să publice o carte a directorului Institutului. Editorul a fost de acord, Horia-Roman Patapievici însă nici n-a vrut să audă. Nu vă ascund că din momentul acela am avut pentru el o adevărată admiraţie. Nu am la dispoziţie statisticile din ultimii ani, lista de realizări ale Institutului în Europa şi în America. Oricum, cifrele există şi sînt impresionante. E suficient să amintesc că, anul acesta, România a fost invitata de onoare a Salonului de Carte de la Torino, iar anul viitor va fi invitata de onoare a Salonului de Carte de