Am văzut faimosul ponei roz primăvara trecută în apartamentul Corinei Şuteu, inimoasa directoare a ICR New York.

Era aşezat pe un pervaz scăldat de soare, între două plante ornamentale. Nu mi-a venit să cred: faimosul monstru despre care au urlat toate ziarele noastre, dovada supremă a stricării imaginii României în străinătate de către ICR, obiectul artistic pentru care s-a cerut capul lui Patapievici era de fapt o micuţă şi gingaşă jucărie pentru fetiţe, din seria Barbie, nu mai înalt decât un deget. L-am luat în palmă, am închis pumnul peste el: aproape că nu se mai vedea printre degetele mele. Sigur, era un căluţ kitsch, cu o lungă şi buclată coamă de fire sclipitoare de plastic şi cu ochi mari şi întrebători. Pe un şold, cu pixul, era desenată o zvastică mai mică de un centimetru. Mi-am amintit cum, pe când eram profesor în Colentina, câte un băieţel îşi pâra vreun coleg că a desenat o zvastică pe bancă. Apăruse oare un mic nazist în clasă?

În realitate, poneiul roz, subiectul uneia dintre cele mai grosolane manipulări mediatice care au avut loc vreodată în România (şi a cărei poveste ar trebui scrisă), nu e decât un neînsemnat şi inocent obiect ready-made. Opere artistice absolut similare umplu marile muzee de artă contemporană ale lumii, ele fiind, pentru artişti ca şi pentru public, un prilej de a-şi manifesta libertatea interioară şi, uneori, de a medita la realităţile contemporane. Dacă ar trebui neapărat, eu aş interpreta mesajul micii jucării mai curând într-un sens stângist decât de dreapta: ca o condamnare a "societăţii de consum" filistine a Americii contemporane.

Poneiul nici nu era destinat măcar expunerii publice. Puţină lume ştie că el n-a fost expus, de fapt, niciun minut. Dar nici nu era nevoie de asta: fabricile mediatice de deformare a realităţii lucrau deja cu toate motoarele aprinse împotriva ICR-ului. "Iată