Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!

Trahanache O scrisoare pierdută aduce în scenă trei generaţii de liberali: postpaşoptiştii, ramoliţii beneficiari ai gloriei trecute (Agamiţă Dandanache); liberalii solid instalaţi la putere în 1883 (Trahanache, şef politic al puterii locale, şi Tipătescu – prefect, reprezentant al puterii centrale); tinerii disidenţi liberali, independenţii, exasperaţi de imposibilitatea de a accede la beneficii, luptînd cu arma presei împotriva unei situaţii mult prea stabile (Caţavencu). În ajun de alegeri şi în ziua alegerilor, personajele folosesc ca arme de luptă intrapartinică şantajul, bastonul şi ironia. Şantajul e o armă strategică. O folosesc: Caţavencu împotriva puterii instalate (adică împotriva lui Trahanache şi Tipătescu – prin Zoe); Farfuridi şi Brînzovenescu contra trădării (scrisoarea anonimă trimisă la centru, şantaj înăbuşit în faşă de vigilenţa lui Tipătescu); Trahanache împotriva lui Caţavencu (poliţa falsificată); Zoe împotriva lui Tipătescu (şantajul sentimental: „Fănică! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?“) şi împotriva lui Caţavencu (umilitorul umilit va conduce manifestaţia în cinstea rivalului triumfător); vechiul luptător Agamemnon contra becherului. Rămîne deschis şantajul viitor: poliţa falsificată se află în bună păstrare la Tipătescu.

Bastonul este folosit de Tipătescu împotriva lui Caţavencu, după ce acesta nu se lasă mituit cu prea puţin. Precum toate personajele lui Caragiale agresate fizic, cu palme, pumni, bastoane, ,,cerneală violentă“, fuge şi Caţavencu fără a riposta, strigînd după ajutor: „Săriţi! Mă omoară vampirul! Prefectul asasin!“. Ironia este pluristratificată. La privirea cea mai superficială, ea se desfăşoară pe două planuri: în planul raportului textului cu realitatea, modelele istorice ale personajelor fiind imediat recunoscute