Deşi n-am date multe, am esenţialul. ICR nu mai e al Preşedinţiei, ci al Senatului – enfin, adică al USL. L-am văzut şi eu pe ministrul Mircea Diaconu aflat azi în poziţia elefantului din schiţa cu Toma (în recîştigare de trompă, însă). Ce era să spună? „ICR trebuie să cînte în acelaşi cor“ cu toată lumea. Ideea de delegare a responsabilităţii şi a puterii rămîne în aer. Dintotdeauna. Ţin la nuanţe însă. ICR-ul condus de Patapievici a reuşit să devină una dintre cele mai credibile instituţii româneşti în ultimii ani. Fireşte că existau şi aici relaţii (ca şi cum am putea face totală abstracţie de ele). Dar, în raport cu FCR, ICR a relansat cu adevărat cultura română peste hotare. Vă spune asta cineva care a luat de-a lungul anilor (8 ani) 100 plus 1.500 de euro (rezidenţă, inclusiv transportul) prin această instituţie. Cineva care, deci, ar avea tot interesul să salute „schimbarea“. Mă tem că nu e vorba însă de schimbare, cum nici la TVR sau la IICCMER nu se întîmplă nimic notabil din perspectiva relaţiei Culturii cu Puterea. Poate că urgenţa schimbării se vădeşte mai clar la TVR, dar asta e o altă chestiune. Poate că la ICR vor veni oameni care vor continua tot ce a fost bun pînă acum, şi înlocuirea pălăriei preşedinţiei cu cea a Senatului nu va afecta bunul mers al lucrurilor. Poate, deşi tocmai citesc componenţa comisiei de cultură de la Senat (de pe Facebook, cu legenda originală, pe pagina unei prietene: Bokor Tiberiu – „prof de fizică“, Radu Alexandru Feldman – „om cu tangenţe cu cultura“, Gheorghe Bîrlea – „expert în cultura provinciala“, Alexandru Mazăre – „fratele primarului Mazăre“). Pe de altă parte, nu se poate să nu recunoaştem că, dacă H.-R. Patapievici a fost în ultimii ani un şef de instituţie neutru, adjunctul său, Mircea Mihăieş, s-a dat într-un spectacol jenant şi permanent. Ceea ce dovedeşte, dacă mai era nevoie, că intelectualului român îi