Sânzienele sau Drăgaica este o sărbătoare păgână a cărei nume se spune că vine de la Santa Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor sau de la micuţele flori de câmp galben-aurii sau albe, cu parfum dulce şi suav. Ele aparţin universului silvestru, deşi provin din figurile mitologice ale vestalelor zeiţei Ceres, cea care aduce fertilitatea agrară.

Sânzienele, zi de cumpănă între două intervale ale timpului, poartă între profan şi sacru, este o sărbătoare solară şi lunară, în acelaşi timp, când oamenii se deschid, caută, aşteaptă. Acum soarele dansează pe cer, iar ritualurile de protecţie, de tămăduire ori fertilitate, chiar dacă oarecum atenuate, nu şi-au pierdut înţelesul original. În această noapte, cei cu inima curată au acces la alte energii şi vibraţii.

Zâne vesele, tinere, frumoase şi blânde, se spune despre ele că-i ajută pe oameni să se vindece sau să-şi găsească perechea. Tot de ziua lor amuţeşte cucul, ce şi-a început cântul la Blagoveştenie (Buna Vestire). Sărbătoarea începe cu o seară înainte, când fete şi feciori culeg florile şi fac din ele coroniţe ce prefigurează soarele, a cărui sărbătoare este. Cu aceste coroniţe se împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor. Cu bucurie şi strigături, fiecare participant îşi pune o dorinţă – fetele, despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate – şi apoi aruncă pe case ori pe pătuluri coroniţa. Dacă aceasta rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte, iar dacă nu se mai amână momentul. Culese de ziua lor, legate în coroniţe sau cruce florile de Sânziene erau duse la biserică pentru a fi sfinţite, păstrate apoi spre alungare a răului, spre pază şi alinare.

Numită şi sărbătoarea dragostei şi a setei de viaţă, alaiurile pornesc pe dealuri, pe malul râurilor sau în liziera pădurilor unde cu făclii aprinse î