20 iunie 2012 este ziua în care justiția din România ne-a arătat tuturor că se poate. E pentru prima dată în istoria acestei țări când un om așa de important cum este Adrian Năstase este pedepsit pentru că a abuzat de poziția sa pentru a obține avantaje personale.

Despre puterea domnului Năstase nu voi vorbi aici – presa ultimelor zile a facut-o cu vârf și îndesat. Nu voi vorbi nici despre evenimentele care au urmat condamnării – un întreg angrenaj de par­tid (de la ministrul de Interne până la doctorul Brădișteanu, celebru deja pentru suprapunerea in­tervențiilor sale salvatoare peste momente cruciale din viața pacienților săi) s-a pus în mișcare pentru a-l scăpa pe cel aflat la greu. Vă pro­pun să ne reamintim de un­de am plecat și unde am ajuns.

Îmi amintesc de discuțiile pe care le aveam în 2005 cu prietenii mei despre lup­ta împotriva corupției la nivel înalt în Ro­mânia. Mi se spunea atunci că nicio per­soană importantă nu va fi niciodată de­ranjată cu întrebări de către procurorii an­ticorupție. Când au început să apară pri­mele dosare, mi s-a spus că e puțin pro­ba­bil ca ele să ajungă în instanță, că par­la­mentul se va opune, că procurorii se vor teme. Amânările nesfârșite din instanță au generat un nou șuvoi de critici și de în­doială. Oricum, era limpede că nimeni nu va fi condamnat. Iar dacă va fi con­dam­nat, pedeapsa va fi una cu suspendare. Când Virgil Pop și Avram Mureșan au fost condamnați la închisoare, s-a spus că acești politicieni nu mai însemnau de mult nimic pe scena publică românească. Apoi a venit condamnarea în dosarul Tro­feul Calității și de atunci s-a schimbat to­tul. Sper că pentru totdeauna.

Cui datorăm faptul că România a intrat pe calea modernizării? Căci modernizare se cheamă ceea ce trăim, pe alocuri dureros, în aceste zile. Șansa cea mare se numeşte integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta a fost miza cea mare