Nu voi mai relua probele care dovedesc clar că în cazul lui Victor Ponta avem de-a face cu un plagiat; îl iau ca pe un fapt. Miza textului de faţă este de a arăta că această fraudă nu este o chestiune care îi interesează doar pe cei din lumea academică, ci ne priveşte pe toţi.

În cazul plagiatului, avem de-a face cu două probleme – una ţine de competenţa au­to­rului, cealaltă priveşte moralitatea sa. Putem crede că d-l Ponta n-a fost în stare (n-a avut abilităţile in­te­lec­tuale ne­ce­sare) să redacteze o teză de doctorat care să în­deplinească cerinţele mi­ni­ma­le pentru o astfel de lu­cra­re. Dar cineva ar putea să-l ape­re, spunând: „ar fi putut scrie o teză ac­cep­tabilă, dar n-a fă­cut-o pen­tru că n-a do­rit“. Prin­cipiul ca­re l-a făcut să pro­cedeze aşa a fost „vreau să am be­ne­ficii ma­xime cu efort minim“, o regulă im­por­tantă prin­tre şmecherii şi oportuniştii de la noi. De fapt, adoptarea acestei reguli de către cineva este unul dintre simptomele lipsei prin­cipiilor morale. De cele mai multe ori, acest gen de oameni nu se dau înapoi de la nimic. Deşi nu sunt com­pe­tenţi („merituoşi“), ei vor să aibă succes, in­diferent pe ce căi ar ajunge la el. Având în ve­dere că d-l Ponta este prim-mi­nistru, incom­petenţa şi imoralitatea atârnă la fel de greu.

Ca prim-ministru, cum ar putea o persoană ca Victor Ponta rezolva problemele ce ţin de gestionarea unei ţări, care sunt mult mai com­plicate decât cele de care te izbeşti când scrii o teză de doc­torat? E limpede că nu le poate rezolva prin tupeu şi obrăz­nicie. S-ar pu­tea răs­pun­de că, şi dacă el nu este su­fi­cient de priceput, îşi poate for­ma o echipă gu­ver­na­mentală competentă. Dar ce­ea ce-l împiedică să fa­că as­ta este lipsa sa de mo­ralitate. I se vor alătura oare oameni competenţi? Sau ar risca el să mear­gă alături de astfel de oameni? Am vă­zut cu toţii deja cât de compete