M-am întors de curând de la Adunarea generală a Coaliţiei Mondiale împotriva Pedepsei cu Moartea, ce a aniversat în Amman zece ani de la înfiinţare. Şi am avut in momentul întoarcerii in ţară sentimentul unei depline şi sincere recunoştinţe. Ce bine că m-am născut aici! Veţi înţelege raţiunile acestei manifestări emoţionale din relatările ce urmează.
Experienţa din Amman a fost, dintr-un anumit punct de vedere, tulburătoare. Dincolo de conferinţă, de chestiuni tehnice, de expuneri – unele excelente – si principii mai mult sau mai puţin sforăitoare, am găsit oamenii. Reali, cu probleme si întâmplări reale. Si brusc, sintagma drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului a căpătat o noua dimensiune.
În Iran sunt executate în medie două persoane pe zi. Cifrele oficiale indică 360 de execuţii in 2011; în realitate, numărul lor este mai mare decât dublu : http://iranhr.net/. Unele execuţii sunt publice, cei condamnaţi sunt urcaţi pe un microbuz, ştreangul atârnă deasupra, agăţat de o macara. Microbuzul pleacă, lăsând în urmă cadavrele, în văzul publicului – copii, femei, bărbaţi deopotrivă.
În China numărul persoanelor executate este secret de stat, dar organizaţiile neguvernamentale indică peste o mie de persoane executate anul trecut. Infracţiunile care atrag pedeapsa cu moartea sunt diverse, incluzând şi infracţiunile fără violenţă, precum posesia de droguri sau corupţia. Prezumţia de nevinovăţie nu există, cel acuzat trebuie să facă dovada că nu este vinovat de săvârşirea faptei ce i se impută; poliţia îi obţine de multe ori recunoaşterea prin tortură sau rele tratamente. (http://www.amnesty.org/en/library/asset/ACT50/001/2012/en/241a8301-05b4-41c0-bfd9-2fe72899cda4/act500012012en.pdf )
În SUA un om a aşteptat mai bine de treizeci de ani pe culoarul morţii ziua execuţiei : avea 27 de ani când a fost condamnat si 61 de ani când a fost executat.
