Am fost procuror! Se întâmpla într-o vară de demult când eram un băiat de la ţară ce abia terminase facultatea. Într-o zi , o femeie care semăna cu mama s-a repezit să-mi sărute mâna. Pentru că eram procuror şi ea fusese chemată cu nu ştiu ce treabă la procuratură.! Seara, când am ajuns acasă, am plâns. Ştiu că sunt puţini cei dispuşi să mă creadă, dar aşa s-au petrecut lucrurile. Am plâns şi-am simţit cum începe să-mi fie frică. De gândul că va trebui să arestez oameni. Poate fără niciun Dumnezeu unii dintre ei, dar oameni! Am fugit, am fugit cât de repede am putut spre o altă profesie.

Dezertasem, ca să zic aşa, înainte de a înţelege cum arată sau ar trebui să arate mintea unui procuror. Pe dinăuntru, vreau să spun,acolo unde este omul singur cu sine însuşi, când poate să stea de vorbă cu propriile gânduri despre orice. Cum m-am tot întâlnit cu destui procurori după aceea, foşti colegi de facultate sau prieteni ai lor, deveniţi ,unii dintre ei, şi prieteni ai mei, nu mi-a fost greu să găsesc răspuns la multe dintre întrebările ce mă măcinau. S-a întâmplat să dau şi peste câteva minţi sub formă de ghilotină, adică doritoare de sânge, gata să reteze fără milă orice grumaz vinovat care le ieşea în cale. În numele legii, desigur! În majoritatea cazurilor, însă, am descoperit oameni normali, câţiva chiar nesperat de frumoşi.

La înfăţişarea minţii lor mă refer. Era acolo lumină cu duiumul , gata oricând să îmbrăţişeze rătăcirea şi drumul spre pierzanie al greşiţilor penali. La fel, în numele legi, dar şi în numele omeniei, care tot în numele legii înseamnă. Legea firii omului care ne spune că mai ales acolo unde e întuneric este nevoie de lumină, un strop, măcar un strop de lumină. Zic lumină, gândindu-mă la bunătate şi, câteodată, chiar la duioşie.

Ca să nu se creadă că inventez, probez ceea ce spun cu câteva nume. De exemplu, Marius Ioniţă şi Gheorg