Când a scris celebrul vers: „Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă!”, Vasile Alecsandri ar fi trebuit să adauge şi un alt vers complementar, specific timpurilor halucinante pe care le trăim în prezent: „Românul are şapte nebunii în capul lui de tablă!”. Doar aşa s-ar putea justifica harababura cu tente de nebunie în mijlocul căreia suntem nevoiţi să ne petrecem viaţa. Există oare vreo ţară mai de compătimit şi mai de plâns decât România? Există oare vreo altă ţară în care se poate întâmpla orice, oricând şi oricum, decât România? Există oare vreo ţară în care oamenii pot fi în acelaşi timp şi îngeri dar şi demoni, şi buni dar şi răi, şi de bună credinţă şi discipoli ai diavolului? Ceea ce omenirea a turnat vreme de sute de ani în tipare stabile, pentru a permite progresul ei, poate fi răsturnat, aruncat şi călcat în picioare în câteva clipe, de către rasa românească. Se pune întrebarea: suntem fatalmente sortiţi unui comportament iraţional implacabil?

Nimic nu mai este moral, stabil, bun şi drept în ţara care a îmbrăţişat cu o frenezie de dubioasă regimul democratic, la începutul anilor’ 90. Din ce în ce mai des constatăm că nu mai putem găsi valori morale comune pe care să ne bizuim în comunicarea noastră zilnică. Familia a devenit neputincioasă în procesul natural de educare al copiilor, iar şcoala se regăseşte din ce în ce mai des cu aripile frânte, incapabilă să îşi înveţe puii să zboare.

Suntem într-o criză profundă morală, lipsită de repere, de modele pozitive şi de viziuni ziditoare. Nu mai există colectivităţi specifice coagulate pe profesiuni tradiţionale sau pe zone culturale de tradiţie. Dreptatea este a forţei şi a banului, iar adevărul a devenit o magmă rece, incapabilă să mai iasă la suprafaţă. Nu ne mai ascultăm unii pe alţii, nu ne mai putem privi în ochi unii pe alţii, nu mai putem avea încredere unii în alţii. Credinţa tris