Anii interbelici aduc un aspect (şi aer) nou Capitalei, prin arhitectura clădirilor, dar şi prin înfiinţarea unor bulevarde şi pieţe. Ca-n orice oraş european, în Bucureşti sunt urmate cu sfinţenie tabieturile epocii, cu plimbări la şosea, prin parcuri sau grădini de vară, cu spectacole de teatru, cu vizite leneşe, relaxante, la cafenele şi terase. Oraşul rămâne, cu toate acestea, un amalgam de vechi şi nou, cu străzi pe care încap deopotrivă automobile moderne, dar şi măgăruşi purtând sarsanale cu mărfuri, cu produse scumpe în vitrine puternic luminate, dar şi cu vânzători ambulanţi cu cobiliţe. Un Bucureşti paradoxal, atât de bine surprins în imaginile expresive semnate Nicolae Ionescu. Cine este însă acest fotograf, despre care se cunosc atât de puţine? Născut la marginea Bucureştilor în toamna anului 1903, nerecunoscut de tată, Nicolae Ionescu a fost crescut modest de mama sa, Rozalia, lucrătoare la Uzina de Gaz. În ciuda faptului că trăieşte în lipsuri şi situaţia familială nu-i oferă multe perspective, tânărul este ambiţios, citeşte mult şi economiseşte bani pentru a-şi cumpăra cărţi: „Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învăţasem să mănânc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri şi 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpăram numere vechi din Biblioteca pentru toţi“. Perioada în care ar fi trebuit să se înscrie la liceu coincide cu izbucnirea Primului Război Mondial; astfel, Nicolae Ionescu întrerupe studiile şi lucrează la tipografii precum Fortuna, Tipografia Ordinului Masonic Român, Minerva şi Cultura Naţională, „cea mai modernă tipografie din sud-estul Europei“. Aici îi cunoaşte pe I.G. Duca, Vasile Pârvan, Eugen Lovinescu, la îndemnurile cărora îşi va relua studiile în anul 1922. Tot cam pe-atunci tânărul Ionescu începe să fie interesat de fotografie. Eforturile sale pentru a se specializa încep cu achiziţionarea unui aparat de mare