Vi-l amintiţi, poate: un puzzle atipic, alcătuit din şapte piese, care, combinate şi recombinate, alcătuiau ba un iepure, ba o pisică, ba o barcă, ba o lebădă. Posibilităţile erau nenumărate, iar zilele copilăriei noastre treceau mai repede cu diafilme, cu „Gala desenului animat” şi cu acest puzzle colorat, cu nume scurt, din două silabe: tangram (ştiam, oare, pe-atunci că se cheamă aşa?). Reconstituim în cele de mai jos dacă nu frânturi ale copilăriei noastre în Epoca de Aur măcar povestea unui joc care a provocat o adevărată isterie în Europa şi America începutului de secol XIX, atunci când marinarii l-au adus din China imperială. Se zice că în urmă cu mulţi ani, în timpuri aproape imemoriale, trăia în China un anume Tan, al cărui singur bun de preţ era o bucată frumoasă de ceramică. Vrând să o arate împăratului, Tan a pornit la drum, dar, din nefericire, s-a împiedicat; iar bucata de ceramică s-a spart în şapte forme geometrice: două triunghiuri mai mari, unul de mărime medie, două triunghiuri mai mici, un pătrat şi un romboid. Încercând din răsputeri să le reaşeze în forma iniţială, Tan era urmărit de ghinion, de vreme ce-i ieşea ba un câine, ba o pasăre, ba o femeie care dansa. Uimit peste măsură de descoperirea sa, Tan a ajuns în cele din urmă să i-o prezinte împăratului sub formă de joc; şi aşa s-a născut, de fapt, puzzle-ul numit Tangram. Oricât de frumoasă e povestea, ea nu e decât o poveste. Şi există şi într-o altă variantă: cu o bucată de sticlă, nu una de ceramică, comandată de chiar de împărat; şi pentru că aceasta s-a spart, a ajuns să-i fie dusă tot sub formă de puzzle. Certudinea privind tangramul e aceea că nu există certitudini. Nu ştim cine l-a inventat, când anume şi cu ce scop. Ştim doar că o carte din China anului 1813 i-a înregistrat existenţa – aceasta ar fi, deci, prima sa menţiune documentară –, cu observaţia că se bănuieşte că jocul se fol