E la modă plecatul la mare, cu cort, fără cort, cu maşini pline de provizii sau cu clasa a doua a trenurilor vechi, cu prietenii de termen scurt sau cu familii de toată viaţa, sezonul e abia la început, tinerii încep să-şi dea seama cât de puţin îi interesează actualitatea politică şi actualitatea socială, cei mai în vârstă stau deocamdată acasă, soarele arde prea tare şi s-ar putea să se aleagă cu insolaţii, cu dureri de cap şi cu braţele înroşite excesiv şi, prin urmare, cu fel de fel de alte complicaţii şi cheltuieli, dar nu asta e problema esenţială, important e că a s-a dat drumul sezonului, că autostrada soarelui e tot mai umbrită de cauciucul automobilelor care au ca destinaţie o zi, o săptămână sau măcar o clipă de vacanţă.

Nu am văzut marea anul acesta, nu ştiu exact când şi dacă o să o văd, nu mă plâng şi nici nu caut confirmări forţate, dar mă apucă un fel de tristeţe şi un fel de remuşcare când mă gândesc că ne despart mai puţin de trei sute de kilometri şi, totuşi, se întâmplă să nu ne întâlnim anotimpuri la rând, e un fel de vinovăţie în tot ce facem noi, cei rămaşi în Bucureşti la final de săptămână, când buletinele de ştiri arată insistent temperatura apei pe ecranul mic al televizorului care încălzeşte şi mai tare aerul sufrageriilor, e un fel de resemnare în obiceiul de a butona telecomanda, în căutarea unei linii directe cu valurile, cu ritmicitatea mării, cu infinitul ei, pe care încă nu l-am putut scoate din inimi, pe care nici măcar nu am vrut să ni-l înstrăinăm din gesturi şi din promisiuni, din planuri şi din speranţe, e un fel de confirmare în privirile noastre care-i caută albastrul în toate nuanţele din jur, în toate adierile şi-n toate consolările.

Am citit undeva, pe internet, că sâmbăta asta care tocmai a trecut a fost mai lungă cu o secundă. O secundă pe care nu ştiu ce mare institut ne-a dăruit-o ca să avem timp d