Clădirea băii publice din Bucureşti, cea de pe lângă Biserica Sfinţilor Voievozi, este, pe dinafară, un monument al uitării. Nu ştiu ce se ascunde dincolo de pereţii coşcoviţi, dar impresia pe care o lasă, când treci pe lângă ea, este că acolo se află o relicvă a Bucureştiului de altădată. Are 115 ani şi-o saună despre care se spune că a fost donată "băii comunale" chiar de către Regina Maria. Aud că trec, pe la "baia" cu pricina, vreo 200 de bucureşteni, zilnic, printre ei şi câţiva oameni din elită, de la medici la avocaţi, de la procurori la sportivi. După un secol şi mai bine, baia publică bucureşteană nu şi-a pierdut aspectul social, de spaţiu în care se adună o lume pestriţă, pentru aburi şi taclale...

Aburi şi taclale ­ asociere care le-a fost dragă oamenilor, din antichitate începând. În cultura greacă şi în cea romană, băile comune jucau, dacă vreţi, rolul cafenelelor de mai încoace, al cluburilor şi-al mall-urilor. Acolo lumea se aduna şi, între două proceduri de igienizare, se bârfea, se trăgeau iţe, se făcea, chiar, politică... Uneori, locul era luxos de-a dreptul, precum în Akrotiri, cetatea dispărută din Santorini, unde băile erau săpate în alabastru. În alte părţi erau spartane, precum băile de abur ale... locuitorilor cetăţii Sparta.

După greci, romanii aveau să perfecţioneze termele şi să pună bazele a ceea ce, azi, numim: SPA. În cetatea Hieropolisului, în locul cunoscut sub numele de Pamukkale (sau Cetatea-de-bumbac) apele termale erau folosite pentru băi, în aer liber, chiar şi în miezul iernii... Şi n-ar trebui să uit în povestea asta băile de la Herculane.

Dar nu despre SPA-urile antice voiam să vă povestesc, ci doar despre un loc anume din băile romane, o cameră numită "unctuarium", unde se aflau oale de lut, pline cu unguente parfumate, boluri cu uleiuri volatile şi tot felul de alte recipiente cu esenţe şi parfumuri. Se zi