Una dintre distractiile fiului meu, când avea sub sase ani, era jocul diferentelor : se asaza una lânga alta doua imagini simili-identice, iar el cauta diferentele. Acum a crescut, si are aproape sapte ani ; asa ca, zilele trecute, am complicat un pic jocul, pentru a-l aduce în rând cu vârsta lui : am alaturat 85 de perechi de imagini, copii a doua texte (drept penal international), fiecare text desfasurându-se pe 85 de pagini. Ceea ce altadata era pentru el o distractie, a devenit acum o corvoada : de mai bine de o saptamâna de când cauta diferentele, înca nu a gasit niciuna ! Abia astazi am înteles de ce, si vreau sa va istorisesc si voua descoperirea mea, în cazul în care veti avea aceeasi problema acasa, pentru a nu va stresa prea mult adraslele : fiul meu înca nu este specialist în drept si, deci, înca nu poate gasi diferentele între doua treburi identice !
Aceasta incapacitate a fiului meu m-a suparat grozav : eu, care-l credeam extraordinar, am constatat ca este la fel de comun ca si mine –caci nici eu nu gasisem diferentele, în ciuda unei acurateti vizuale si comprehensive cu care credeam ca m-a dotat natura. Degeaba, de la nivelul bunului-simt, oricât cautam, nu gaseam nicio diferenta ! Cum ca bunul-simt nu e un criteriu suficient, în chestiuni din astea, mai academice.
Si asa a început supararea. Si supararea mea s-a îndreptat nu catre autorul imaginilor (era unul si acelasi, si nu doi, cum lasa legenda sa se creada), ci catre cei care au dat bunul de tipar si argintii pemai- departe. Ma gândeam ca imaginile astea trecusera prin niste filtre si nu se putuse publica o chestie identica fiind prezentata ca diferita doar pentru ca la autor era trecut un altul. Filtrul cel mai important era cel care astazi arata cu degetul (cu sau fara cvorum, chiar nici nu conteaza) catre misel ; acest filtru, care astazi recomanda sa se ia, a fost acelasi care
