O parte din cele mai isterice ziare germane au spus că de vină pentru înfrângerea Germaniei de către Italia în semifinala campionatului european este faptul că puţini jucători s-au deranjat să intoneze imnul naţional. Asta, în opoziţie cu jucătorii italieni, care au cântat cu toţii, cu putere, versurile imnului "Il Canto degli Italiani" (Cântecul italienilor). Într-adevăr, căpitanul Gigi Buffon l-a intonat cu ochii închişi, parcă se ruga.

Dar italienii n-au avut nici o şansă în finală în faţa Spaniei, cea mai bună echipă din lume, ai cărei jucători n-au deschis deloc gura în timpul imnului spaniol, "Marcha Real", lucru de înţeles, întrucât "Marşul Regal" nu are versuri. Şi, pe lângă asta, jucătorii catalani nu se simt confortabil când aud imnul, pentru că a fost mult promovat de dictatorul Francisco Franco, care ura naţionalismul catalan.

Ştim că, în fotbal, nu întodeauna echipele cu cel mai mare succes sunt cele care au cele mai multe vedete. Campionii operează ca echipe - unite, nederanjate de egoismul primadonelor, fiecare sportiv pregătindu-se să lucreze pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Este patriotismul cheia acestui spirit al echipelor naţionale, aşa cum susţin germanii când îi critică pe fotbaliştii naţionalei lor?

Fotbalul a fost deseori privit ca un substitut pentru război - o cale simbolică, mai mult sau mai puţin paşnică, de a lupta cu rivalii noştri. Fanii echipelor naţionale sunt actori într-un fel de carnaval patriotic, îmbrăcaţi în costumele naţionale stereotipe: fanii englezi ca regi medievali, olandezii încălţaţi în saboţi, spaniolii ca toreadori. Germanii, de înţeles, au o problemă cu simbolurile naţionale, dar am ochit câţiva suporteri în costume bavareze. Premiul pentru cea mai amuzantă deghizare ar trebui să le revină italienilor, îmbrăcaţi în straie de papi şi cardinali.

În trecut, fanii englezi