Purtăm fiecare dintre noi o parte însemnată din vină pentru ceea ce se petrece zilele acestea cu România.
Suntem de vină pentru că am permis ca, de mai bine de 20 de ani, să fim conduşi de aceiaşi oameni care se perindă la putere cu o singură agendă: aceea personală sau aceea a grupului, a haitei din care fac parte. Nu ne-am asociat cei de buna credinţă, cei cu bune intenţii, cei cu speranţă, cu o bruma de cinste şi eventual competenţă, nu ne-am constituit într-una sau mai multe alternative. Iar aceia dintre noi care au sperat sa facă ceva în interiorul forţelor politice existente, nu au ajuns prea departe. Au încercat să schimbe din interior, dar un sistem alcătuit preponderent din încrengături de căpuşe nu se urneşte uşor.
Prin manipulare exercitată cu ajutorul televiziunilor, prin recurenţa hoţiei, a incompetenţei, a nedreptăţii am fost aduşi la saturaţie. Ni s-a făcut sau ni s-a indus lehamite. Am sancţionat prin pasivism. Prin neparticipare la vot. Nu aveam pe cine să votam, veţi spune. Corect, dar e numai vina noastră!
Există în politica românească o singura stângă, aceea cu rădăcini în fostul PCR şi o singură dreaptă, ruptă din aceasta stângă sau dacă nu, aliată cu aceasta. Pasivismul nostru le-a profitat numai lor. Au venit, au plecat, au revenit la putere, la corupţie, la afaceri murdare, fără ca România să aibă, de exemplu, o autostradă ca lumea care sa o străbată.
Ce am pierdut cu pasivismul nostru? Îmi permit sa răspund: totul. Argumentul cel mai elocvent: schimbarea puterii în România – “alternanţa democratică”, nu-i aşa? – se petrece, mai nou, in afara alegerilor. Azi asistăm chiar la un soi de “puci” în care se însuşeşte putere deplină fără ca cineva dintre noi să fi legitimat democratic pe altcineva sa facă acest lucru. Mâine ni se va spune că alegerile nici nu sunt necesare. Puciul e, conform definiţiei, un act însoţit de vio
