În acest moment de zarvă generală, în care competenţele calme sunt dislocate de violenţa opiniilor fără temei, doresc să îmi spun părerea cu privire la problema PLAGIATULUI, dincolo de un anume caz.

Nu doresc să mă bag în vorbă ca să mă bag în seamă, dar cred că există riscul unui derapaj important, câtă vreme nimeni nu invocă în această discuţie LEGEA DREPTURILOR DE AUTOR.

Sunt jurist şi specialitatea mea este dreptul de autor. Din 1992 până în 2010 am condus colectivul de specialişti care au elaborat această lege, am înfiinţat şi am condus sub diferite forme Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi am pus în aplicare împreună cu colegii mei această lege a cărei existenţă, pe hârtie dar şi în  fapt, a fost o condiţie riguros monitorizată pentru intrarea României în U.E.

Plagiatul este în acest moment cancerul vieţii ştiinţifice româneşti, dar cum s-a ajuns aici este o altă discuţie. Cert este că această formă de haiducie intelectuală, pentru că ia de la cei bogaţi (la minte) şi împarte celor săraci (cu duhul), a ajuns aproape stimabilă şi are drept fals paravan cunoscutul dicton „cărţile din cărţi se fac”. Se uită însă că acest „se fac” înseamnă că poţi să scrii (puţin) după ce ai citit (mult), şi nu că poţi să scrii oricât după ce ai copiat cât de puţin. Pentru că altfel, dictonul ar fi sunat: „cărţile din cărţi se fură”.

Asadar, Plagiatul este şi în România în primul rând Furt încriminat şi pedepsit de lege : Legea drepturilor de autor – L nr. 8/1996.

Ce m-a făcut să rup tăcerea este exact această ignorare a legii fundamentale a creaţiei intelectuale, discuţiile purtându-se prin invocarea a tot felul de acte normative de rang inferior şi a tot felul de comitete şi comisii, în afara autorităţilor competente să supravegheze aplicarea acestei legi. S-a ajuns astfel până la afirmaţia stupefiantă că tot răul nu vine de la plagiatori, ci