Şi în acest an am auzit jenantul discurs despre neutralitatea durerii. S-a întâmplat în Parlament, în ziua de 28 iunie, când liberalii au propus un moment de reculegere în memoria jertfelor regimului stalinist (deportaţi, asasinaţi, expropriaţi etc.), iar comuniştii au cerut, din contră, să se sărbătorească „eliberarea moldovenilor de sub jugul românesc".
Ca să împace cumva cele două tabere, centriştii basarabeni, reprezentaţi de Partidul Democrat, cu doi solişti majori, Dumitru Diacov şi Marian Lupu, au încercat să bagatelizeze disputa, situându-se, olimpian, deasupra suferinţei umane.
Dacă despre comuniştii moldoveni, cu antiromânismul lor visceral, se afirmă în general că sunt irecuperabili (deşi au şi ei obligaţia să cunoască istoria criminală a partidului şi a dogmei de la care se revendică: arhivele Gulagului s-au deschis, frăţia stalinist-fascistă de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial este un fapt cunoscut de orice om instruit), atunci despre cei care promovează „neutralitatea durerii" se poate spune că sunt marcaţi de un cinism structural. Europenismul lor este în mare măsură o minciună, un slogan propagandistic. Europa civilizată nu recomandă deloc anihilarea memoriei în numele unei pretinse armonii, dimpotrivă: consideră că dezbaterea şi cunoaşterea trecutului întăresc coeziunea popoarelor.
PD se sprijină pe masa impunătoare a moldovenilor obişnuiţi să oscileze între două tabere, să ignore linia de demarcaţie dintre bine şi rău, să amâne, laş şi ipocrit, rostirea adevărului. Nu ştiu dacă a miza pe un asemenea „bazin electoral" onorează pe cineva care se declară „stângă europeană modernă". Numărul indecişilor şi al nelămuriţilor se va subţia implacabil odată cu răspândirea informaţiilor despre trecutul nostru totalitar, aşa încât a exploata ignoranţa oamenilor, a le încuraja oportunismul moral şi indecizia geopolitică este, în mod c
