Înainte de a răspunde la această întrebare generică, se pune problema ce-l împinge pe un om să plece într-o misiune într-un teatru de operaţii mai mult sau mai puţin ostil? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de evident: pentru bani şi este valabil pentru imensa majoritate a militarilor de pe acest pământ.

Este însă la fel de adevărat că mai există oşteni de toate gradele care practică această meserie pentru că le place cu adevărat, pentru că le stimulează adrenalina şi ego-ul sau pentru că le oferă posibilitatea să urce în ierarhia militară. Puţini, extrem de puţini militari se duc la oaste din convingere, purtaţi de elanul unor nobile sentimente patriotice sau/ şi pentru apărarea unor înalte idealuri, motivaţii care au fost afişate exclusiv şi cu obstinaţie de propaganda comunistă (dar şi a altor regimuri totalitare): doar în acest fel se explicau "vitejia, abnegaţia, dăruirea în luptă (sau pe şantiere şi ogoare) a militarilor patriei noastre socialiste", din care unii au ajuns peace-keeperi.

Prin 1993-1994, ministrul apărării naţionale, generalul Niculae Spiroiu, era asaltat cu audienţe de medici şi asistente care îi cereau sprijinul pentru a fi numiţi să plece în Somalia, la spitalul de campanie din Mogadiscio în misiunea UNOSOM II, deoarece aveau nevoie de bani pentru diverse probleme familiale. Apoi, pentru misiunile de şase luni în Angola, care erau plătite foarte bine de ONU - mai ales la nivelul sergenţilor (militarii angajaţi pe bază de contract) - a început să se extindă după 1996 fenomenul şpăgii directe către comandanţii de la diverse eşaloane, cei care care făceau şi aprobau listele cu peace-keeperi. După 1997, şpaga în valută a devenit aproape lege (având tarife fixe cunoscute, fiind dată nu în plic, ci în agende), pentru sergenţii şi subofiţerii care voiau să plece în Bosnia, la Zenica în misiunea SFOR, acolo unde mult râvnita diur