Günter Grass, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori germani ai secolului XX, s-a născut în 1927, la Danzig. Înainte de a se orienta spre literatură, a studiat grafica şi sculptura. A publicat de-a lungul vieţii numeroase volume de poezie, teatru, eseuri şi memorii, dar genul care l-a impus şi care i-a adus succesul internaţional a fost romanul. La Editura Polirom au apărut romanele În mers de rac (2002), Toba de tinichea (2005, 2007), Anestezie locală (2008), Pisica şi şoarecele (2009) şi volumele de memorii Decojind ceapa (2007), Aparatul de fotografiat (2008) şi Secolul meu (2011). Activitatea sa literară a fost recompensată cu cele mai prestigioase distincţii, culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură (1999). Jurnalul, început la 1 ianuarie 1990, este preponderent politic - Grass se simte oarecum dator să consemneze evenimentele petrecute în cele două Germanii, cu atât mai mult cu cât acestea nu îi îndeplinesc aşteptările. Însă nu este o descriere plicticoasă şi nu rămâne curat politică. Scrie - cu amănunte delicioase - despre acel colţişor de Portugalia în care are o proprietate plină de cactuşi, despre căsuţa din Danemarca, despre soţia sa, despre clanul său - copiii săi, despre un nou roman. Îl găsim la bucătărie, gătind cu plăcere, mai ales - aşa cum pare - pentru alţii. Îl vedem entuziasmat, dezamăgit, citind, desenând, lansându-şi volumele, polemizând la TV, călătorind prin RDG şi apărându-i pe colegii de breaslă de acolo. Şi îl vedem, pe marele susţinător al SPD, începând să întoarcă spatele politicii şi politicienilor.
Vale das Eiras, 4 ianuarie 1990
Pe parcursul sfârşitului de an (până alaltăieri) am citit romanul lui Philip Roth Gegenlebe, o carte care te îndeamnă la contrazicere şi se anulează permanent pe ea însăşi, care apelează la evreitate şi la antisemitism pentru a răspunde pe îndelete la întrebarea,
