Acum că tata fusese îngropat, iar mama şi-a retras dintre noi, tăcută, cum era, haosul ultimei bătrâneţi, m-am apucat să scriu poezie.
Haosul ei era micuţ şi călduţ. Mă linişteam şi eu, gândindu-mă plăcut la el. Faţa ascuţită i se ascunsese după un fel de piele rotundă şi pustie. Avea o reţea de vinişoare roşii în pergamentul înţepenit de sub ochi. Practica undeva un rafinament înaintat al nemuririi. Mâinile, părul lung şi negru - atât de frumos! -,toate se adunau după un fel de gheb. Poezia însemna, de fapt, să opresc acest curs al vieţii, ca un haos din jur. Să spun nu. Să refac legăturile puternice cu realitatea. Eram la maturitate. Trebuie să ajung la frumuseţea vieţii odată. Acolo-i ultima haltă. Nu vom mai fi oameni, dacă vrem să cunoaştem tot adevărul din minte.
Moartea tatii a fost un haos pentru toţi. Timp de şapte ani înainte şi aproape trei după aceea, nimic nu se mai închega în vieţile noastre. Însuşi cuvântul „a închega" îl folosesc des ca să mă scoată iar din această stare.
Era ultimul mandat al lui Iliescu, iar sub şandramaua lui, şi lucrurile noi, ale economiei de piaţă sau ale democraţiei, îşi stropşeau îmbătrânirea. Apoi se înălţase, nu ştiu cum, prea mult şi acest Năstase. Cine putea să şi-l închipuie cu orgoliul lui, printre mobile stil Empire, într-un apartament de aristocrat, sinucigaş, cu o carabină de mistreţi în mână? Câte forme halucinante ia azi, în plin consumism, social-democraţia! Dar poporul, cu urletul lui răguşit şi ghebos, ilustrat de DeDePiPi, într-un Buic de ultimă generaţie, paranoiac bineînţeles? Iar el,lider, galben, cu un dinte de aur smuls, minte continuu. Oare ce va face poporul, când va ajunge sub înaltele porţi ale lui DeDePiPi din Pipera,ca să-l ridice?Unde?În cetatea cu ziduri reci,ideală pentru asemenea eroi ai zilei.
În sfârşit, existau pe atunci, prin 2000, ca şi acum, oamenii plini de exp
