Despre plagiat nu mai e ceva semnificativ de spus. Cazurile frapante descoperite în ultima vreme nu merită prea mult loc într-o dezbatere de idei. Sunt evidente și respingătoare. Despre felul cum sunt batjocorite instituțiile din România pentru a mușamaliza ceea ce este evident și respingător mai este încă foarte mult de spus (și poate că nu va fi niciodată suficient!). Dar nu despre acest lucru voi discuta în cele ce urmează. Aș dori ca dezbaterea despre probitatea morală a comunității științifice din România să avanseze spre puncte nevralgice ce sunt infinit mai complicate și care constituie un balast la fel de evident și de respingător, cel puțin pentru mine, ca și plagiatul. Este timpul să discutăm serios despre practicile ilegitime care parazitează în genere întreprinderea cercetării. Plagiatul este doar o fațetă: cea mai simplă, mai brutală, mai lipsită de rafinament, în fine, o practică ce vorbește ea însăși pentru micimea intelectuală și penuria de aptitudini a celui care vrea să fraudeze.

Dar ce putem spune despre autoplagiat? Despre publicarea succesivă a acelorași articole sau cărți, cu minime modificări și raportarea lor la concursurile de promovare pe post? Ce opinie aveți despre alcătuirea manualelor prin împrumutarea de ici, de colo, a unor fragmente elaborate de alții? Cât credeți că este cercetare autentică în România și cât este pur și simplu falsificare de date, confecționare de rezultate sau raportare distorsionată? Cum să înțelegem practica rotirii ordinii autorilor la diferite articole? Ce putem spune despre presiunile șefului de a fi trecut coautor la studii la care nu a participat în niciun fel? Ce să credem despre discipolul care, din respect și devotament, își trece maestrul printre semnatarii producțiilor sale și îl transformă într-un coautor la un plagiat? De ce unii se trec coordonatori de propuneri de proiect, deși acestea sunt