La emisiunea Eugeniei Vodă l-am auzit pe doctorul Alexandru Blidaru spunând că cea mai intensă şi mai sinceră rugăciune pe care a făcut-o vreodată a fost rugăciunea pentru unii dintre bolnavii săi. S-a rugat ca ei să fie bine. Doctorii şi, în mod special chirurgii, nu pot fi atei. Spun ”chirurgii în mod special” pentru că intervenţiile lor se ridică mult deasupra unor simple tratamente, a unor pastile, făcute să acţioneze asupra bolii. Însăşi mâna chirurgului, dar mai ales conştiinţa, sufletul şi mintea sa se mişcă împreună cu mâna, cu scopul de a ameliora, a schimba situaţia fizică a unui bolnav şi, nu în puţine cazuri, a-i prelugi sau a-i salva viaţa. Chirurgul face – la o privire atentă – şi o intervenţie asupra conştiinţei bolnavului în acelaşi timp în care face interveâţia asupra corpului său. Ceea ce experimentează un chirurg este cu mult peste ceea ce poate experimenta un om în viaţa obişnuită; el vede că aceeaşi operaţie, la fel de atent şi de bine făcută, nu are consecinţa firească de a ameliora sau a vindeca întotdeauna. Tendinţa chirurgului de a-şi atribui meritele unei intervenţii reuşite şi trufia ce poate izvorî din atitudinea aceasta se poate să fie culcate la pământ, distruse sau umilite ameţitor cu ajutorul bolnavului vecin, care – în pofida eforturilor şi a muncii susţinute a chirurgului – nu se simte bine. Operaţia reuşită lângă operaţia nereuşită îi dezvăluie rapid unui chirurg propriile limite, îi calmează Egoul şi-n diminuează trufia, mândria şi orgoliul.

În clipa în care un chirurg se roagă, el recunoaşte implicit existenţa unei puteri mai mari, care poate schimba lucrurile, dincolo de înţelegerea, de conştienţa şi de explicaţiile raţiunii. Tocmai pentru că chirurgii trăiesc continuu şi – poate – dramatic starea de umilinţă a Eului propriu cu ajutorul bolnavilor, ei nu pot fi atei. Nicăieri nu devii mai rapid conştient de micimea pute