Covoare, cauciucuri, beton şi pietre. Asta ajunge în fiecare zi în canalele Capitalei. Trei sferturi dintre bucureşteni recunosc că aruncă gunoiul unde şi cum apucă. Indiferenţa costă. Milioane de euro se duc pe decolmatarea şi curăţarea reţelei de canalizare, care nu face faţă nici unei ploi mai zdravăne.
Statisticile confirmă: doar doi din zece bucureşteni sunt tot timpul atenţi ce şi unde aruncă. Jumătate dintre locuitorii Capitalei ştiu regulile, dar recunosc că nu le aplică tot timpul. Aşa s-a transformat problema canalizărilor înfundate în una fără sfârşit.
Cel mai mult are de suferit caseta principală de colectare a oraşului, un bazin în care ajunge apa folosită. De peste un an, o echipă mixtă româno-ungară lucrează la curăţarea lui.
Avansează greu, prin apă, într-un mediu încărcat de gaze toxice. Şi nu e singurul pericol.
Înainte de curăţare, doar jumătate din sistem mai funcţiona normal. Dinspre Lacul Dâmboviţa şi până la Glina, caseta colectoare, construită în 1987, măsoară puţin peste 43 de kilometri. În zona Unirii, blocajele lasă cu greu apa să se scurgă. Sistemul este gândit la jumătatea secolului 20. De atunci, populaţia s-a dublat, iar suprafaţa de colectare a apelor a crescut de 5 ori. Aşa că nu mai miră pe nimeni cum, la ploile torenţiale, Bucureştii devin Veneţia.
Cu un cost deloc de neglijat. Până acum, decolmatarea a costat 13 milioane de euro. Insuficient, se pare. La prima ploie serioasă, canalizarea cedează, mai ales la periferie. Pentru o casetă modernă, dar şi un canal echipat, mai e nevoie de încă 27 de milioane.
Covoare, cauciucuri, beton şi pietre. Asta ajunge în fiecare zi în canalele Capitalei. Trei sferturi dintre bucureşteni recunosc că aruncă gunoiul unde şi cum apucă. Indiferenţa costă. Milioane de euro se duc pe decolmatarea şi curăţarea reţelei de ca
