Au fost multe afişe extraordinare de-a lungul finalelor de la Wimbledon, dar niciunul n-a strâns atât de multe semnificaţii precum cel al finalei din acest an dintre Federer şi Murray. Un nou posibil câştigător britanic la Wimbledon după trei sferturi de veac, Murray, sau lupta lui Federer cu recordurile pe care Sampras le avea în faţa sa: cele mai multe turnee caştigate la Wimbledon la simplu, 7, şi cele mai multe săptămâni petrecute ca lider mondial, 286.

Federer a atacat a opta sa finală la Wimbledon, iată un nou record, la 30 de ani, vârstă la care Sampras se înclina în faţa elveţianului pe Centralul londonez acum mai bine de un deceniu. Atunci Federer a pus capăt unei epoci, britanicii şi-au spus că Murray poate încheia şi el o eră la Wimbledon, cea rogeriană.

Britanicii dar poate nu chiar toţi… Mulţi englezi nu uită declaraţia teribilistă făcută de crudul Murray în preajma Cupei Mondiale de fotbal din 2006 când a fost întrebat cu ce echipă va ţine în condiţiile în care Anglia era calificată la Mondial iar Scoţia nu. Murray a scăpat răspunsul "cu oricine va juca împotriva Angliei"…

Asta a fost, cert e că spectatorii, în marea majoritate englezi, au fost totuşi în acest an alături de Murray cu oricine a jucat el. Coafura imposibilă a lui Murray din vremea în care dădea astfel de declaraţii instigatoare s-a aşezat şi, odată cu ea, şi jocul lui Andy. Şi astfel highlanderul, privit din tribune de cel mai mare nume scoţian din sportul mondial, Alex Ferguson, a câştigat primul său set într-o finală de Grand Slam cu Federer după ce în finale la US Open sau Australian Open a fost executat de două ori de elveţian cu 3-0. În entuziasmul acelui prim set al finalei câştigat de Murray a atras atenţia atitudinea antrenorului scoţianului, Ivan Lendl, care a rămas nemişcat pe scaun într-o lojă în care toţi apropiaţii lui Andy sărbăto