Absolut previzibilă după alegerile locale din 10 iunie, surprinzătoare doar prin rapiditate şi eficacitate brutală, suspendarea preşedintelui de către parlament a acutizat la extrem dihotomia care domneşte de prea multă vreme în politica românească. De o parte – dl. Traian Băsescu, văzut de partizani ca un campion al corectitudinii, al reformei şi modernizării statului, iar de adversari drept un demon dictatorial şi abuziv; de cealaltă – USL, cu aceleaşi imagini în ochii susţinătorilor şi ai inamicilor. Din fiecare tabără curg acum torente de invective în direcţia celeilalte, cu argumente adeseori obiective.

Puţini sunt însă aceia care se mulţumesc să remarce că, de fapt, Traian Băsescu nu face decât să culeagă exact ceea ce n-a crezut niciodată că a semănat. Incompetenţa şi indiferenţa în alegerea şi promovarea colaboratorilor şi subalternilor i-au fost egalate doar de o surprinzătoare înclinaţie spre metode cel puţin blamabile în exercitarea autorităţii funcţiei de şef al statului.

Imaginea de campion al reformei şi modernizării statului nu a fost niciun moment susţinută de calitatea celor pe care i-a mandatat să le-nfăptuiască. Emil Boc, premierul pe care l-a susţinut până-n pânzele albe împotriva unei majorităţi parlamentare constituite ad-hoc în toamna lui 2009, ba chiar şi-mpotriva propriului partid, n-a depăşit nicio clipă statutul unei marionete prezidenţiale, evidenţiate doar printr-un veritabil paroxism demagogic. I s-au alăturat din 2005 încoace o întreagă serie de miniştri şi alţi înalţi demnitari ai PDL nuli ca Pogea şi culminând cu vestale cotroceniste ca Roberta Alma Anastase, Sulfina Barbu, Anca Boagiu sau Monica Iacob-Ridzi, a căror inadecvare cu funcţiile pe care le-au ocupat a reuşit doar s-o facă pe Elena Udrea să pară, prin comparaţie, un model de competenţă. Unor asemenea exemple, încriminate până şi de susţinători fer