Crin Antonescu are şansa să fie primul preşedinte liberal din istoria României. Politician carismatic, nu te poate lăsa indiferent: fie simpatizezi cu el şi îi îmbrăţişezi ideile, de multe ori radicale şi intransigente, fie te scoate din sărite şi te poziţionezi în tabăra celor care îl urăsc. Are un anumit magnetism, trece sticla, poate face băi de mulţime, calităţi esenţiale pentru un politician de top. Modelul a fost brevetat după Revoluţie de Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Nu poate fi acuzat că nu ar fi liberal. A fost prea mulţi ani "rebelul" sau "nebunul" din PNL, iar această atitudine hipiotă l-a propulsat drept a treia cale în partid. Într-o vreme când jocurile se făceau între gruparea Tăriceanu şi cea lui a lui Stolojan, Muscă&Co, el vorbea deschis despre banii încasaţi de liberali din comisiile de privatizări. A fost şi rămâne un solitar, fără nicio organizaţie în spate care să-l revendice în mod particular. Nu a avut milă de Dinu Patriciu, rupând rapid orice legătură cu acesta când a simţit că îi este ostil. Mulţi au vorbit despre răsucirea în mormânt a Brătienilor pentru că s-a aliat cu pesediştii sau pentru modul dictatorial în care conduce partidul. O temă de campanie care a prins la populaţie, dar cu puţin adevăr în ea. Brătienii au fost de stânga, în comparaţie cu conservatorii de dreapta, s-au inspirat din ideile socialiste şi au fost dictatori în partid. Sigur de ideile sale, Antonescu nu poate fi caracterizat drept un partener sau adversar facil. O pot confirma deopotrivă Victor Ponta şi Traian Băsescu. Agresiv, dificil, "cu toane", adept al deciziei unitare, de multe ori prea comod, fără o anumită constanţă, Antonescu te poate surprinde azi cu o strategie şi un discurs remarcabil, iar apoi dispare, alimentând mitul "când se scoală Crin". În politică s-a identificat drept omul mizelor mari. Proiectul Iohannis, formarea USL, respingerea vehementă a o