Accesul în Transnistria ca turişti e mai puţin greoi decât ne aşteptăm. Jurnalişti români sau de la Chişninău care vizitaseră regiunea pe vremea lui Smirnov ne-au sfătuit să fim circumspecţi şi să nu lăsăm la vedere aparatele de fotografiat, ori reportofoanele, pentru a nu fi confiscate de vameşii aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene. Acelaşi lucru ni l-au spus ulterior şi grănicerii ucraineni cu care am stat de vorbă. În aprilie 2012, lucrurile stau puţin altfel. E adevărat că trebuie să completăm un formular obligatoriu cu toate datele noastre, o fiţuică de mărimea unui carneţel de note, inclusiv scopul vizitei şi adresa hotelului la care urma să ne cazăm, dar bărbatul cu cămaşă albastră, accesorizată cu medalii şi diverse insigne militare, din spatele unui ghişeu, ne studiază feţele cu atenţie şi ne lasă apoi să intrăm în micul stat separatist.

O ţară încremenită

Drumurile, blocurile şi oamenii Transnistriei par scoşi din filmul sovietic clasic. Prăfuită şi largă, şoseaua care te duce spre Tiraspol curge într-o tihnă vegheată de posturi militare de observaţie. Din loc în loc, soldaţi cu ecusoane reprezentând drapelul Federaţiei Ruse cercetează împrejurimile şi ţin traficul sub observaţie. Sub privirile lor de vultur, asezonate cu arme ţinute în braţe vânjoase, nicio maşină, dintre cele câteva care circulă, nu trece neobservată. În Tiraspol, ne cazăm la hotelul “Aist” (n.r.: barză), aflat nu departe de Sovietul Suprem, o clădire cu cinci etaje, dar atât de goală şi neîngrijită, încât priveliştea de pe geam, un Nistru cuminte şi ascultător, e singura care o mai salvează. Holurile sunt goale, cu excepţia parterului, acolo unde mai mulţi bărbaţi urmăresc meciuri de fotbal şi se agită ca într-un birt de pariuri. Un singur lift din cele două funcţionează şi te duce până la etajul patru din cinci. Pereţii celor două camere în care ne-a dus un tip înal