Uniunea Monetară Latină, Uniunea Monetară Scandinavă sau zona monetară a rublei, în fostul spaţiu sovietic, sunt trei dintre cele mai elocvente exemple de uniuni monetare dispărute. Istoria Europei ultimilor 200 de ani este plină de exemple de uniuni monetare eşuate. În ciuda acestor lecţii însă, actuala uniune monetară europeană pare condamnată să repete greşelile ce au dus la dispariţia predecesoarelor sale.
Uniuni Monetare Latine (UML) este o zonă monetară care a funcţionat între 1865 şi 1926 (cea mai importantă dintre uniunile monetare cunoscute, până la naşterea actualului proiect european), care la rândul ei, este „mama” actualei zone euro.
Născută din dorinţa francezilor de a compensa declinului în plan geo-politic şi politicile monetare defectuoase, construcţia UML a fost început odată cu decizia Belgiei de a adopta francul francez după căpătarea independenţei, în 1830. Ulterior s-a extins natural prin alăturarea Elveţiei în 1848, a Italiei în 1861 şi a Greciei şi Bulgariei în 1867, etc.
Uniunea monetară astfel formată avea la bază un regim de etalon bimetalic (aur şi argint), fiind de fapt o zonă a francului francez, care avea un rol similar celui pe care-l are în prezent dolarul american.
În cea mai fastă perioadă a sa, UML a ajuns la 20 de membrii (cu trei mai mult decât numărul membrilor actualei zone euro), iar patru dintre aceştia, Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia au convenit ca monedele bătute de fiecare dintre ei să fie mijloc legal de plată în fiecare dintre celelalte ţări. Uniunea nu avea o monedă unică, dar monedele membrilor săi erau la paritate de 1 la 1.
Citeşte materialul în întregime pe Forbes.ro
