Daca ar fi trait in Grecia antica, astazi s-ar fi descoperit in sapaturile din Agora Atenei mii de cioburi de ostracism purtand numele Basesku. Contemporanii lui Pericle l-ar fi izgonit din cetate inainte ca fenomenul provocat de ascensiunea sa la putere sa nasca vartejuri irationale in intreaga Atica. Ostracismul, introdus pe la sfarsitul secolului VI i.e.n., era pharmakosul democratiei Atenei, reteta prin care anticii se aparau de tentatia tiraniei.
Procesul de ostracizare putea fi declansat in fiecare an si nu pedepsea o greseala, o culpa, ci isi propunea mai degraba sa o evite, inabusea tendintele tiranice reale sau inchipuite, fiind asadar cat se poate de clar un proces de intentii. Astazi, in era dovezilor digitale, a corectitudinii politice si textelor de lege atotcuprinzatoare, o astfel de practica ar fi (si este) considerata primitiva. In contemporaneitate se considera ca ritmicitatea alegerilor e sufiecienta pentru a asigura democratia.
Or, aici sta adevarata problema a suspendarii – demiterii lui Traian Basescu. Este sa nu bine (corect) ca o majoritate (cum altfel decat conjucturala) parlamentara sa il trimita pe presedinte la popor, de fiecare cand acesta a atins punctul cel mai de jos al increderii si popularitatii. Putem sa gasim un raspuns luand-o de la antici, din zorile epocii moderne, cand s-au nascut primele democratii, de la fanarioti sau din decembrie ‘89. Fenomenul Traian Basescu e repetabil in istorie si poate fi inteles mai bine daca e privit in complexitatea manifestarii lui.
E vorba aici si de usurinta cu care poporul isi face chip cioplit, slabiciunea majoritatii de a se identifica frecvent cu un „tatuc” sau simbioza inteleghentiei romanesti de a-si inchina credintele si ideile cate unui „reformator” si mare „vizionar” si „eliberator” care tasneste din mijlocul poporului. In ciuda tuturor textelor si poeziilor adoratoril