Părintele Arsenie Papacioc a imaginat acest dialog cu o frunză: ”Eşti trandafir, o întreabă? Nu, nicidecum, sunt o frunză! Ba nu, eşti trandafir pentru că miroşi ca unul! Nu, sunt o frunză, dar am stat cândva lângă un trandafir!”(Arsenie Papacioc, ”Veşnicia ascunsă într-o clipă”; Ed. Reîntregirea, Alba Iulia – 2004). Părintele Papacioc intrepreta ”dialogul cu frunza” pentru a scoate în evidenţă ”mireasma ortodoxiei”. Pentru noi, mireasma frunzei care-a statat lângă trandafir poate fi văzută şi ca o binecuvântată alăturare a unei fiinţe de o altă fiinţă şi, de ce nu, ca o putere a miresmelor de a se transmite ”celor de lângă noi”? O frunză nu-i mai mai rea decât un trandafir, cum un trandafir nu-i mai bun decât decât o frunză; frunza şi trandafirul sunt la fel de importante pentru existenţă, fiecare are rostul său. Mireasma cea mai puternică se transmite, însă, în mediul înconjurător, aşa încât frunza care-a stat lângă trandafir ajunge să împrăştie mireasma lui. În mod asemănător, când oamenii stau lângă sfinţi, chiar dacă ei înşişi nu sunt sfinţi, ci doar fiinţe cât se poate de obişnuite, ei capătă mireasma sfinţeniei. Dacă oamenii normali, ocupaţi cu alergările şi ostenelile de zi cu zi, lângă oameni de caracter, lângă cei plini de virtuţi, toate aceste miresme încep să se simtă în mediul lor.

Tocmai pentru că miresemele firii, miresemele minţii sau ale inimii, fie ele la fel de plăcute ca cele ale trandafirului sau cele toxice şi urât mirositoare, ca ale resturilor de gunoi, se transmit ”prin alăturare” cu trandafirii sau cu gunoaiele, putem înţelege cât de important ar fi mediul în care ne ducem existenţa. Dacă lângă trandafiri şi lângă sfinţi, lângă oameni buni şi virtuoşi ne putem impregna prin alăturare, prin vecinătate cu miresele lor, aşa se întâmplă şi cu toxicitatea. Mediul de viaţă ne crează contextul, mediul nostru ar putea fi cheia izbânzii sau