Clujul continuă să fie pentru mulţi expatriaţi o Ţară a Făgăduinţei. Este şi cazul familiei noastre. Am cedat insistenţelor fiicei mele de a-i face transferul din Chicago la Cluj, în anul II. Am venit în iunie, 1995. Marian Papahagi, atunci prorector, m-a ajutat enorm. Fata mea trebuia să dea 6 examene de diferenţă. Prin iulie m-a oprit pe stradă o cunoştinţă cu "Servus, Emile!".
I-am spus că mi-am adus fata la Cluj, urmând să-şi continue studiile la UBB. "Urmează să dea 6 examene de diferenţă" îi spun. "Sunt îngrijorat pentru că deşi fata vorbeşte bine româneşte, nu ştie să scrie corect", adaug eu. "Tu eşti om umblat în lume", îmi spune el. "Vorbeşti limbi străine. Avem nevoie de persoane ca tine. Vino mâine la primărie. Te putem ajuta cu fata. Ministrul Învăţământului este de-al nostru". M-am dus. Am întâlnit-o pe soţia primarului şi pe primarul Gheorghe Funar. El era şi preşedinte de partid. De la nivelul meu de clujean, cunoşteam fiecare colţ şi piatră din oraşul în care am crescut, mi-am dat seama în câteva secunde că erau străini de Cluj. Nu aveau habar de oraşul meu, nici ei nici restul de 90% din Primărie. Am fost angajat, cu carte de muncă, ca director al Departamentului de Relaţii Externe. Mi-am selectat cinci tineri foarte bine pregătiţi, azi nici unul din ei nu mai este în ţară. Eram mulţumit.
Eram acasă, în oraşul meu şi îmi puteam supraveghea fata la UBB. Privind munca mea, trăiam cea mai neobişnuită perioadă din viaţă. Era tragi-comic. Zilnic era plin în Primărie cu persoane mediocre. Toţi se declarau cu studii superioare, titluri academice era o lume care nu ştiam că există în Cluj. Aveau un tupeu brutal, o aroganţă care nu o puteam justifica în istoria poporului meu. Se dădeau sute de apartamente, pe legea 118, în centrul oraşului. Mie mi s-au oferit două. Le-am refuzat. Nu puteam să iau ceva ce nu-mi aparţine. Toţi cei care au luat ca