Regizorul Andrei Ujică îmi explica acum două zile cum mă înşel atunci cînd mă uit şi nu-mi vine să cred cîte articole idiot-isterico-clişeistice apar în presa străină. O să încerc să-i răspund, să-i explic de fapt că nu dragostea de vreo grupare politică mă determină să critic o atitudine în Vest absolut aiuristică. Știu că răspunsul nu rimeaza cu pro-contra-ul din zilele de azi.

Urmăresc presa vestică aproape zilnic de zece ani. Nu am complexe, citez cu drag un material foarte bun, rîd cînd mai citesc un material foarte prost. Empatizez sau antipatizez. Citesc o ştire precum cea cu minerii din Spania de zilele astea şi sînt alături de ei. Îi înţeleg mai bine decît pe intelectualii noştri care urlă în engleză (la Liiceanu şi Pleşu mă refer care spun fără rușine că ei sînt “opinia publică”). Pleşu face şi greşeala extrem de convenabilă pentru dreapta germană: spune că la noi e mai grav decît în Ungaria. M-a pufnit rîsul şi m-am oprit din citit un articol pe care am avut senzaţia că l-am citit de mii de ori în ultimii 20 de ani semnat de diverşi autori. Fie Pleşu, fie Ptapievici, toţi au un lucru în comun: ultraconservatorism agresiv, un adevărat totalitarism al gîndirii şi al dialogului, elitism pînă la limita rîsu-plînsului. Nu cred în aceşti oameni. Nu-i cred nici cînd plîng pe umerii ICR după ce ei înşişi şi-au bătut joc de instituţie. Asta deşi îi înţeleg perfect pe artiştii care au nevoie de sprijinul statului ca să supravieţuiască, mi-e clar şi voi urla public cît pot pentru sprijinul lor. Dar aceeaşi artişti ar trebui să înţeleagă cum a greşit Patapievici. Aceşti intelectuali nu reprezintă pentru mine decît portavoci ale unei clase de mijloc puţin numeroase răsfăţate cu vreun stipendiu de stat sau european sau job bun pe la vreo corporaţie. O să respect acest grup social cînd o să poată transmite şi în public ceva mai interesant decît că îi enervează