Pe zi ce trece mi-e tot mai clar că la Curtea Constituţională ar putea, practic, să funcţioneze cam oricine, cu rezultate la fel de bune precum cele din zilele ăstea; cum se spune, ar fi tot una sau poate mai bine dacă ai deschide cartea de telefon şi ai lua de acolo nişte oameni la întîmplare.

Am tot auzit în ultimele discuţii cît de respectată şi importantă e Curtea Constituţională din Germania sau alte ţări. Păi da, pentru că există motive pentru asta. Teoretic, şi CCR ar putea juca un rol important într-o ţară în care reprezentarea politică şi în general sistemul politic au mari probleme.

Dar s-ar putea ca ea să intre, totuşi, în seria acelor instituţii care devin funcţionale doar atunci cînd nu mai e nevoie de ele, pentru că şi restul care ar fi trebuit reglementat de ea devine funcţional din aceleaşi motive. Ce am văzut zilele ăstea e o CC care nu are atributul fundamental al unei astfel de instituţii, autonomiaa, şi care face jocuri politice evidente.

Nu neapărat ţinînd partea unui partid, ci mai ales ţinînd cont de propriile lor interese de conservare şi practicînd un soi de echilibristică între partide care nu înseamnă imparţialitate, ci chiar joc politic.

Din tot acest mod de funcţionare a rezultat faptul că ultimele documente produse de curte sînt pur şi simplu lamentabile. Avizul pentru suspendarea preşedintelui este în primul rînd ambiguu, ceea ce e cu totul altceva decît imparţial. Uneori, a fi imparţial înseamnă a fi foarte tranşant (într-un sens sau altul, indiferent).

Astfel, cu tot limbajul şi trimiterile juridice inevitabile, justificările Curţii în judecarea fiecărui punct care îi era imputat lui Traian Băsescu sună, de fapt, ceva de genul “Gigel a fost obraznic, dar nici Ionel n-a fost cuminte”, iar tonul general al documentului e mai degrabă de comentariu literar prost, celebrul gen în care habarniştii bagă şi ei bă