Am rămas ca trăsnit. Nu că aș fi fost cu totul străin de idee. Dar, acum, ea se înfățișa într-o lumină mult mai intensă. Stătuse lângă celelalte gânduri și întrebări dominante fără să-mi reproșeze lipsa de atenție. Iar când a ieșit la iveală, nu a făcut-o revanșard. Pur și simplu, a apărut ca evidență. Iar asta compensează totul.
Să mă explic. În toată discuția de până acum asupra stării politice a națiunii ne-a scăpat ceva. S-a vorbit despre războiul clasei politice. S-a discutat despre manipularea mediatică. A fost adusă în discuție presiunea parteneriatelor internaționale. Au fost pomeniți mai puțin, înspre deloc, oamenii.
Ceea ce vreau să spun, teza acestui text, este că marea majoritate a românilor trăiesc în trecut. Undeva prin anii ’95. Mă refer la bagajul lor conceptual. La modul în care înțeleg lumea. La forma mentis. Adică nu foarte departe de momentul ieșirii din regimul totalitar. Lucrul acesta se vede mai bine în momentul în care îi compari pe români cu altceva. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a observa asta. Între români și statul român avem o asimetrie temporală. Nu sunt convins de faptul că acesta din urmă trăiește într-adevăr în 2012. Dar pot observa că e undeva mai aproape de această dată.
Spre deosebire de marea majoritatea a românilor, statul a fost obligat să progreseze. Aderarea la Alianța Nord Atlantică și la Uniunea Europeană l-a obligat să respecte anumite norme. Nu putem vorbi despre o schimbare fundamentală, însă efortul este notabil. Între timp, românii nu au înțeles și nu au asimilat valorile fundamentale ale acestor organisme internaționale. ”Statul de drept” și ”domnia legii” sunt povești neinteresante. Când vine vorba despre ele, marea majoritate nu percutează. Dacă într-o discuție te referi la concepte precum ”proprietate”, ”libertate” sau ”furt”, de cele mai multe ori poți detecta activitate c