Extrapolând, de câte ori sună telefonul oftez, îl arunc, îl adun de pe jos şi abia după aia răspund. E un ritual sacru.
Nouă din zece persoane care mă sună vor ceva. Bat din picior şi din omuşor. Iar prin „vor ceva" nu traduc că vor să vadă cum o mai duc cu dragostea, cu colecistul şi cu banii, nu vor nici să-mi propună ceva irezistibil. Vor doar să-mi ceară o favoare. Să mă piseze, să mă convingă că au un proiect magistral, să mă oblige să zic Da cu voce tare, în timp ce eu zic Nu cu voce moale.
Totul, în meseria de jurnalist, funcţionează conform unui banc mucegăit. Un doctor îşi sună un pacient: „Bună ziua, am două veşti, una proastă şi alta bună! Vestea proastă ar fi că aveţi cancer în stadiu terminal. Vestea bună e că a intrat fii-mea la facultate!".
Sub pulpana acestei filosofii, primesc zilnic tot felul de ţârâituri, iar când apăs butonul verde aud voci de şerbet: „Bună, Simona, sunt Chiţ-Chiţ de la agenţia de PR Cirip-Cirip, hi-hi-hi, vreau să-ţi dau o veste bună!"
La acest moment, mă gândesc, precum orice om sănătos la cap, că pesemne am câştigat o excursie în Caraibe. Urmează confirmarea: Simona, agenţia noastră are un proiect nou şi ne-ar face maaaare, mare plăcere să te implicăm!
Îmi vine să-i spun că, dacă proiectul lor nu presupune o călătorie în jurul lumii sau măcar un masaj la un spa civilizat, nu sunt interesată. Dar n-am timp niciodată să intervin în monologul vrăbiuţei guralive: Simona, îţi trimit pe e-mail informaţiile, sper să te intereseze şi să ne ajuţi cu o ştire în revista Tango!
Să recapitulăm: am primit o veste minunată, o fătucă angajată să bată ziariştii la cap m-a convins să-i fac reclamă mascată în revistă. De ce-aş săvârşi asta? Abia când mă trezesc din hipnoză mă întreb. şi, câteodată, îmi şi răspund (nu vreţi să ştiţi ce anume).
Extrapolând (nu pot să sufăr cuvântul ăsta, de când toată
