Deşi au fost scrise şi publicate la un interval de peste 30 de ani, romanele Cronică în piatră (1971) şi Vremea nebuniei (2005) deapănă povestea aceloraşi umile fiinţe umane aflate sub tăvălugul războaielor şi al ideologiilor politice devastatoare. Dînd viaţă unor vechi legende într-o lume a modernităţii raţionale, Kadare recompune, cu umor amar, un tablou al fragilităţilor, viselor, planurilor şi iubirilor spulberate. Tragismul este cu atît mai acut cu cît fractura se strecoară în sufletul şi în privirea unui copil. A fost odată un copil vrăjit de Shakespeare şi peste el a venit un război – aşa ar fi putut începe povestea lui Ismail Kadare. Şi ce face un copil pe timp de război, cînd bombele cad asupra oraşului, iar spaimele şi temerile adulţilor devin rutină? Şi ce se întîmplă cu inocenţa copilului pus faţă în faţă cu nebunia şi absurdul violenţei, cînd el îşi are de dus propriul război cu lumea cuvintelor şi a sentimentelor?

Un nou Mic Prinţ, purtător al unei revelaţii, pare a-i întîmpina pe cititori. Cronică în piatră începe într-o notă melancolic-ameninţătoare, înfăţişînd animistic o natură umanizată şi un oraş viu, care se bucură ori plînge în ochii copilului. Căderea picăturilor de ploaie aduce cu ea mirosul şi greutatea unei libertăţi pierdute. Candoarea copilului care, jucîndu-se, încearcă să le redea stropilor pătrunşi în pămînt crîmpeie din viaţa liberă şi voiosă, trimiţîndu-le cu o oglindă cîte o bucăţică de cer – o amintire trecătoare a boltei imense – amplifică senzaţia de sfîrşit implacabil, agonizant. Întemniţarea apei de ploaie în cisterna din subsolul casei prefigurează o dramă omenească, una intuită confuz de mintea unei făpturi care îşi cere dreptul la timpul necesar pentru a contempla lumea, pentru a-i căuta cu propriii paşi sensurile. Al Doilea Război Mondial – un iniţiator sumbru – smulge un copil şi un orăşel din liniştea l