Dacă viaţa în lume presupune "să înveţi", să acumulezi cunoştinţe, să înţelegi modul de a gândi al oamenilor, experienţa spirituală presupune să "te dezveţi" de tot ce-ai învăţat. Învăţarea este experienţa copilului, este starea care începe în copilărie şi presupune cunoaşterea lumii. Dezvăţarea este experienţa adultului, a celui care a învăţat lumea şi acum, pentru a ajunge la înţelepciune, la cunoaşterea sa ca fiinţă spirituală şi la o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să purifice şi să şteargă tot ce-a învăţat în experienţa umană. Învăţarea este experienţa Egoului, a acelei părţi din noi care cunoaşte lumea; dezvăţarea este curăţarea acestei cunoaşteri până acolo unde ne întoarcem la inocenţa copilului din noi, dar – spre deosebire de copil – suntem conştienţi de inocenţa noastră. Bătrânul înţelept, iluminat, cel ce s-a "dezvăţat" de cutumele Egoului, de vinovăţie şi de frică, de toate percepţiile care i-au creat suferinţă şi întunecare în viaţă, ajunge să cunoască iubirea şi frumuseţea existenţei, precum şi să fie conştient de inocenţa minţii umane. Lao Tzu, unul dintre marii iniţiaţi ai lumii, a spus magistral aceste lucruri: "Înainte de iluminare, car apă, tai lemne. După iluminare; car apă, tai lemne"!
Aşadar, pentru căutătorii tainelor existenţei şi a celor care au ales un drum spiritual, poate fi important să ştie că Egoul complică, iar Dumnezeu simplifică. În copilărie învăţăm şi ne complicăm, apoi – ceea ce căutăm nu-i altceva decât revenirea la simplitate. A scăpa de propriul nostru Ego, de tot ce am învăţat, a ne întoarce la cea mai simplă formă de experienţă şi la cel mai simplu mod de a exista ar putea fi cheia către lumină. A fi conştient de propria inocenţă se poate să fie marele câştig al marii înţelepciuni. Fără a fi conştienţi de inocenţa înnăscută a minţii, a fiinţei umane, a existenţei, vom asculta strigătele îndurerate ale Egoului, critici
