În imaginile transmise de la Bruxelles din timpul conferinței de presă de acum câteva zile apăreau două personaje: domnul Martin Schultz, președintele Parlamentului European, și domnul Victor Ponta. Primul avea un aer sever și preocupat. Respectarea unui ritual îndelung exersat și politețea diplomatică îl obligau la o economie strictă a gestului și mimicii, dar, atât cât lăsa să se vadă, era cât se poate de expresiv – situația din România e critică, iar Occidentul e îngrijorat pentru că într-un stat membru al Uniunii Europene sunt violate înseși principiile care susțin lumea civilizată. Domnul Ponta, dimpotrivă, era perfect inexpresiv. Sigur, nu era vesel. Chiar dacă mai zâmbea din când în când forțat, se vedea limpede că nu-i face plăcere ce se petrece acolo, dar părea că nu pricepe nimic, că nu e cu adevărat preocupat de situația în care a ajuns, că aparține unei alte povești. Lucrurile grave care i se întâmplă – de la dezvăluirea unui plagiat grosolan până obligația de a-și explica în Occident gesturile politice – nu par să pătrundă în conștiința domniei sale, oricum, nu lasă urme vizibile, nu-i tulbură fizionomia, ci doar o înnegresc vag.
Fiind condamnat să-l tot văd în ultima vreme, mi-am pus o întrebare: ce alcătuire umană îi permite dlui Ponta să-și mențină această stranie inerție fizionomică? De ce nu tresare măcar? Mi se poate răspunde că, în țară, e stăpân pe situație. Oricărei comisii care stabilește că teza domniei sale e un plagiat i se poate opune o contra-comisie, alcătuită ad-hoc, care stabilește contrariul. Apoi, dispune în parlament de o majoritate strivitoare, are la dispoziție întreg panoul de comandă. În fine, aparatul său propagandistic e uriaș. Toate acestea sunt valabile însă numai în țară, or, dl Ponta „joacă” și în deplasare la fel de inexpresiv.
Alte personaje politice aflate într-o situație asemănătoare (ba chiar