Productivitatea este strans legata de competitivitate. Intr-o piata cu multi participanti, concurentii vor cauta sa fie cat mai productivi pentru a tine costurile de productie cat de jos, in acest fel isi vor permite sa scada preturile si sa castige cota de piata. Cota de piata mai ridicata va permite procese de productie interna pentru un volum si mai mare, deci costuri mai mici, deci cota de piata mai ridicata si tot asa. Pana cand o firma devine dominanta. Evident, concurentii se pot alia si pot avea procese similare. Din tot acest joc au de castigat atat consumatorii (preturi mai mici) cat si firmele in sine: daca devin din ce in ce mai productive, profitul pe capital investit creste, scrie Emil Stoica pe blogul Jeopardy.
Am facut aici un sondaj despre cat de mult ne-a crescut productivitatea de la momentul in care am inceput activitatea economica si pana azi.
Evident, atunci cand pe o piata raman doar 2 sau 3 firme putem avea riscul de oligopol unde firmele in loc sa mareasca productivitatea folosesc intelegeri de pret. In acest caz, actionarii castiga si mai mult, insa consumatorii pierd. Iar aici trebuie sa intervina Consiliul Concurentei.
In ultima vreme insa, un alt fel de “capitalist” si-a facut prezenta. Este vorba de monstrii sub forma fondurilor suverane sau a firmelor de stat sau sustinute de stat cu resurse nelimitate din tari precum China sau de tarile arabe cu petrol mult.
Din motive diferite – de ex. chinezii pentru ca vor sa invete cum sa produca mai eficient iar tarile petroliere pentru ca doresc diversificarea pentru vremea cand petrolul se va fi terminat – fondurile suverane si mamutii de stat au deci motive diferite fata de capitalistul clasic. Pentru ele, profitul este mai putin important. Cum poti sa concurezi cu acesti monstri care au resurse inepuizabile de capital si care sunt dispuse pentru ani intre
