Un cititor s-a arătat surprins de ”consecvenţa” mea ( pun cuvântul între ghilimele pentru că aşa l-am perceput, ca pe o ironie) de a scrie despre iubire, în condiţiile în care domnia sa simte ură faţă de PDL şi Traian Băsescu. Cuvântul ”ură” răsună zilnic în România; el pare a face corp comun cu politica şi cu politicienii şi, în mod special, cu Traian Băsescu. Unii îl iubesc pe Traian Băsescu, alţii îl urăsc pe Traian Băsescu, apoi cei care-l iubesc pe Traian Băsescu, îi urăsc pe cei care-l urăsc pe Traian Băsescu, iar cei care-l urăsc pe Traian Băsescu îi urăsc pe cei care-l iubesc pe Traian Băsescu. Până la urmă, cum spunea poetul Lucian Avramescu într-un editorial, iubirea e învinsă de ură. Acesta-i un peisaj interior şi unul exterior, dar un peisaj nu compune tot peisajul, cum munţii Carpaţi nu sunt toţi munţii din lume.
Peisajul meu nu este un tărâm unic, privat, de neînţeles sau inexistent. În peisajul meu, nu există iubire pentru Băsescu sau ură pentru Băsescu şi, în consecinţă, nu există iubire sau ură pentru cei care-l iubesc sau îl urăsc pe Băsescu. De ce? Pentru că nu-mi dau voie să simt ură, deşi îmi dau voie să observ lumea în părţile ei bune sau mai puţin bune. Ura ascunde în ea dorinţa de a-l distruge pe altul, iar mie nu-mi face deloc plăcere să văd pe cineva distrus, oricine ar fi el, oricât de mult rău mi-ar fi făcut vreodată. Pentru a nu avea a face cu ura, am muncit cu mine însămi ani întregi; am iertat, am căutat să înţeleg motivaţiile din spatele acţiunilor omeneşti şi, mai presus de toate, am înţeles că ura şi toată negativitatea emoţională fac rău de-a binelea.
Asta nu înseamnă că am ceva împotriva oamenilor care simt ură, mânie sau orice altă trăire negativă; ştiu doar că nu ne putem comanda să iubim, nici să urâm şi că are un rost totul pe lumea asta, iar ceea ce simte şi alege fiecare se poate să fie perfect în dinamica exis
