România ultimelor zile nu este România privatizărilor absconse, în genul RAFO Oneşti şi Sidex Galaţi.
Nu este România din timpul guvernării Năstase, perioadă despre care ziariştii mai mari decât mine vorbesc cu scârbă, dar şi cu teama ca nu cumva vremurile alea de cenzură, presiune şi ameninţări să revină. Cel mai potent client în publicitate nu mai este statul. Vă amintiţi reclamele la CFR din timpul aceleiaşi guvernări de aur? CFR, care nu avea un concurent pe piaţă, îşi făcea reclamă. Nu mai e nici România mineriadelor din 13 - 15 iunie 1990, culcuşul violenţei căreia i-au căzut victime studenţii, intelectualii, artiştii. Nu se mai strigă „Moarte studenţilor!", „Moarte intelectualilor!". Aproape că nu se mai strigă deloc.
Nu mai e România îndrăgostită de Ion Iliescu, sedusă de Miron Cozma şi vrăjită de securişti reciclaţi. Nu mai e ţara în care un contract pentru o autostradă se „adjudecă" fără licitaţie.
România ultimelor zile este, în schimb, România tensiunilor, a vrajbei, a îndoielii şi-a derutei. Este România manipulării ordinare prin intermediul trusturilor de presă, a moderatorilor isterici, bolnavi de nervi, pe care, cât de curând, mă aştept să-i văd fie scuipându-şi, fie plesnindu-şi invitaţii care nu le împărtăşesc punctele de vedere. E ţara în care televiziunea publică rămâne un bun extrem de râvnit, pentru a fi aservită intereselor politice, trocurilor meschine.
România ultimelor zile e cea a mitingurilor, a disperării, dar, în egală măsură, a uitării şi a ignoranţei. Este locul în care scandalul, conflictul, jignirea şi băşcălia au devenit port naţional. Spaţiul în care prietenii se ceartă între ei doar pentru că opţiunile lor politice, doctrinare nu coincid. E povestea cu oameni încruntaţi, urâţiţi de ură, schimonosiţi de frustrări. O scenă politică polarizată, în care reacţiile extreme se manifestă plenar.
România
