Ne-a surprins şi încă ne surprinde locul României din coada Europei. Am văzut că urcăm (în anii 2000-2008) şi ne-am aşteptat să fi lăsat în urmă cel puţin două-trei ţări din jurul nostru şi multe alte ţări din lumea largă. Numai că nici vecinii noştri şi nici alţi competitori nu bat pasul pe loc. Noi am urcat, într-adevăr, dar numai în raport cu noi înşine, cei din anii trecuţi.

Apoi a venit criza, iar noi am continuat să fim ultimii din Europa în competiţia economică. De ce? Întâi şi întâi pentru că producţia industrială continuă să sângereze. Încercările de creşteri cantitative, încetinite şi ele în anii 2009-2012, sunt anihilate de restrângeri în sferele productivităţii muncii şi competitivităţii.

Cum am ajuns noi în coada Europei? Fără îndoială că locul l-am "cucerit" în anii socialismului. Căci înainte de război, pe continentul nostru, erau ţări care atunci când ne priveau se uitau în sus. Dar toate astea sunt acum trecut. Sunt istorie. Ne interesează cu deosebire greşelile din prezent. Căci numai ele mai pot fi îndreptate.

Din '90 până acum alternanţa la putere a funcţionat. Dar politicile economice, de la strategiile de restructurare până la cele privind redistribuirea resurselor, au fost concepute de cele mai multe ori cu ochii pe un orologiu rămas în urmă. Cei care au deţinut puterea, în toţi aceşti ani, au partea lor de vină. Dar societatea românească nu e mai puţin vinovată. An de an, din '90 încoace, societatea civilă a cheltuit prea mult timp cu politica, neglijând economia. Iar când, rareori, şi-a întors faţa către economie, am văzut-o preocupată mai puţin de perspectivă şi mai mult de probleme curente. Aşa se face că nici măcar astăzi marile mize ale economiei româneşti nu sunt nici productivitatea, nici competitivitatea şi nici eficienţa. România obţine creştere economică mizând pe dezvoltarea conjuncturală, pe supraefortul de a pr